Carmen SorescuCarmen Sorescu
27.05.2022

Miezuri de nucă

Dacă citești doar cărțile pe care le citesc toți ceilalți, poți să gândești doar ceea ce gândesc toți ceilalți.

Haruki Murakami

Nu pot sparge mintea niciunui scriitor să aflu rațiunea pentru care scrie așa cum în mod firesc sparg o nucă, poate că scriu din instinct, din același instinct pe care eu îl am când văd o nucă, nu e nici foame, nici curiozitate, eu, una, nu mă satur cu atât de puțin, știu conținutul, același de fiecare dată, nimic surprinzător, și totuși vreau să o sparg, însă nu orice se poate zdrobi, așa că nu-mi rămâne să mă mulțumesc decât cu cât mi se dă, cu paginile pe bucățele, servite ca la pușcăriași, pentru că nu, scriitorul e acela care face toate socotelile, el e Dumnezeul foii albe. Ce e dincolo de țeastă este tot la fel ca la penitenciar, prin ușa metalică nu vezi nimic, nu o pot sfărâma, aud doar zgomote și tot ce pot să fac e să presupun, poate fi adevărat sau nu, pot confunda, pot fi ușor indusă în eroare. Deși, mulți dintre scriitori răspund acestei întrebări: de ce se scrie, prin cuvinte simple, seci, prin bâlbâieli inerente, deși alții pregătesc adevărate opere de artă ale discursului în care explică, se explică de ce și cum, cu toate astea scrisul rămâne o necunoscută, poate o plăcere, un drog personal, personalizat, al singurătății, căci numai așa, ea, singurătatea poate fi inhalată, distrusă, fără a ști vreodată dacă prin această inhalare îți faci un bine sau un rău. Dar nu contează, am văzut și scriitori ferchezuiți dar și și ruinați, nu e o rețetă sigură, nu se știe din capul locului de ce parte a baricadei te afli, poate că nici la final nu știi. Rătăcirea pe pagini albe e ca rătăcirea prin pădure, o poți lua razna să te crezi la un moment dat cine știe ce mare conducător de triburi. Poate că oamenii scriu să îndrepte sau să distrugă, să analizeze, să despartă, să se justifice direct sau indirect, să construiască, cuvintele pot fi la fel de tari precum cărămizile, chiar usturătoare, lasă cicatrici, simple pretexte sau mici răzbunări, poate fi mobilizator, incitant, stimulent, buchet de flori sau armă. Foii albe i s-au dat multe definiții: pod între două lumi, derdeluș, „patrie”, „pat de spital”, „exilul” însuși, nor, albul ochiului, orbire, temniță, loc de joacă, înălțime, naștere, moarte, crin, dumnezeire, apa sfântă, marionetă, calvar, câmp minat, luminiș, raniță, drog, hrană, corp uman, lapte, hambar, drumul spre iad, spre rai etc; prin urmare, din această pălărie magică poți scoate orice cu puțină îndemânare, e vorba de cât de bine ține trucul, pe cine păcălești și mai ales cine se lasă păcălit. Scrisul este efectul, iar cauza nu va fi de găsit ușor, nici la microscop, nici la ecografie, chiar dacă unii spun, scrisul este o boală, poate fi, da, chiar una recurentă, fără cauze foarte cunoscute, un fel de cancer, dăm vina pe sentimente, traume, chiar fericiri. Contradicția dintre termeni mă face să mă las păgubașă și să trec mai departe, cu toate că împotmolirea este cea care aduce beneficii, cine știe prin scufundare lipitorile vor sorbi sângele și astfel ne vom trata de hipertensiune și ne va elibera de toxine sau cine știe ce alte maladii. Scrisul este sau nu ceva prestabilit, bunăoară, alții se pomenesc din senin că se duc să noteze ceva și își dau seama că nu au nici măcar foi, pentru că nu au intenționat niciodată, atunci se scrie la sfârșitul unei cărți, pe o agendă sau pe ce nimerește fiecare să nu piardă ideea, alții doresc cu ardoare asta și-și pregătesc din timp arsenalul, creioane, gume, penare, rigle, foi, laptopuri, își aranjează cu meticulozitate biroul și se așează natural ca pe o plajă unde se dezbracă de tot. Oamenii scriu din exalări, contracții, retractări, din simple bucurii, mici tristeți, traume, emanații, dezinfectări, din orice, orice poate fi prilej de pus creionul jos, ca și cum pe un câmp de luptă pui arma la picior și abandonezi, te predai de bună voie inamicului să facă ce vrea din tine. Poate pentru a nu uita, pentru a conserva situații, întâmplări, pentru a îngheța timpul, pentru a face un stoc de amintiri, ca și cum ai face un depozit de alimente pentru iarnă, pentru a fabula, pentru a imagina situații pe care în mod real nu le-au văzut, nu le-au auzit sau pentru a înmagazina, poate că scrisul are niște aburi invizibili, nedetectabili cu ochiul, cu nasul, poate numai cu inima, poate că aplecare asupra foilor vindecă, desfundă căile destinului. Poate că se scrie și în direct, să scrii ce vezi chiar în clipa de față, dar cel mai mult se scrie din amintiri, din vise, din speculații.

Îmi place, de exemplu, Quranic Park, Dubai, unde pe viu sunt reprezentate multe lucruri care apar în cartea sfântă, flori, plante, peștera, la cofetărie poți mânca tipul de curmale care apare citat, poți proba haine specifice zonei și multe alte surprize, ce mi-a plăcut cel mai mult a fost un drum pavat printr-un lac artificial care-l desparte în două părți simbolizând minunea pe care a făcut-o Moise separând apa și făcând cale oamenilor (vezi foto). Dacă ai banii necesari, terenul, în scris, talentul face toți banii și pământul poți reda la fel de bine, poți construi din cuvinte rezistente și tari ca piatra orice dorești. Dar mai pot fi și cazuri particulare, pentru mine foaia albă este ca o pânză pe care un pictor o agață de perete și o privește, iar ideea incipientă pe care o are, miezul trebuie pus încet, încet pe tabloul în naștere, la fel și eu am un gem de idei, după care caut culori, sinonime, antonime, analogii, metafore petrec mult timp pentru a retușa acest spectacol. Durează câteva zile dezvelesc iar, iar mai corectez, mai adaug crâmpeie pe ici colo, până când consider că e gata, deși niciodată nu e gata, tot timpul mai e loc de ceva, foaia albă spre deosebire de pânză nu are un perimetru delimitat, prin urmare mă pot extinde și cu ușurință pot ieși din ramă, abia acum încep jongleriile, toate acrobațiile când cuvintele alunecă pe podea sau încep să leviteze spre tavan, acum e momentul acela când scrii repede să le prinzi și să le înfigi ca pe niște fluturi rari în insectar.

Fiecare om are în el un sâmbure din care crește copacul, depinde cât udă și cât hrănește fiecare, câți nutrienți are, dacă omul e slab desigur va ieși un pomișor, dacă nu va crește un arbore miraculos sub umbra căruia mulți cititori vor veni, dar poate nu de slăbiciuni este vorba, pentru că esențele sunt în corpuri mici ci mai ales de câtă apă vrei să scoți, poate nu vrei, poate nu ai chef, poate ai alte treburi, dar e bine să zaci, ăsta e cuvântul.

Când ești bolnav și nu te dai jos din pat câteva zile, așternutul se cocoloșește de la vânzoleli, febră, transpirații, ești întemnițat în suferință, după care într-o zi când ești mai bine te duci rapid la duș, deschizi geamurile. Așa se întâmplă cu foaia care devine și ea un cearceaf alb gata să preia din sudoare. De pildă, în clipa de față am stat mai bine de-o oră pe această pagină A4, de la 6.30 AM este 7.40, aleg să închid, dar asta nu înseamnă că scap, nu, cuvintele sunt niște sugari care țipă de foame, vor să fie hrănite și înfășate, îmi fac un ness și poate revin. Foaia asta acum, dă pe-afară ca spuma laptelui, pfuu! Trebuie să opresc focul.

Cei care deja vreți să veniți pe la mine la vară să-mi aduceți nuci sau mai bine miezuri de nucă, nucile sunt greu de spart, fac zgomot, deranjează vecinii, unele poate sunt stricate, mai bine miezuri, știu sunt mai scumpi, de regulă corpul întotdeauna e mai ieftin.

O foaie albă nescrisă ajută precum o excursie într-un loc nou sau o întâlnire cu un necunoscut. Anonimatul scoate la iveală întrebări nepuse vreodată și răspunsurile adiacente.

Bunăoară iar mă aflu pe un câmp de zăpadă, azi încotro o iau? Mă retrag spre casă unde e cald și pot încolți în voie din bobul care mai sunt sau merg prin nămeți și cine știe când încep germinarea?

(sursa foto: www.dawn.com/news/1474965)