Carmen Sorescu 
Orașul meu (II)
Trecuse mult timp, o oră, 20 de minute, poate 10 minute, soarele se lăsase și el mai jos, în uniune cu noi, asfințitul ne înconjura ca o crisalidă. Unii invitați se uitau la noi că nu ne mai despărțeam, eram strigați, când unul, când celălalt, și, stânjenită cumva, aș fi vrut să spun ceva și să plec, dar nu mă puteam desprinde, precum iedera care prinde rădăcini pe scoarța unui copac, care odată instalată nu face decât să crească și să crească, așa făceam și eu. Dar, mai ales, așteptam, așteptam parcă să mi se dicteze Apocalipsa, la fel ca în singurul mozaic situat deasupra intrării din peștera cu același nume din Patmos. Așa mă simțeam și eu, umilul Prohor, a cărui meserie era de a nota, în rest, nu aveam să mă bag în cuvintele mari.
-Mă duc să-mi iau un suc! Am spus, cu mult curaj, gata de desprindere. Mă și vedeam cum scosesem ancora și eram gata de navigat spre alte lumi, numai să plec.
-Bine, uite cartea mea de vizită, spuse Alexandru, te rog frumos să-mi trimiți și pozele de grup.
Pozele de grup le făcusem la început când încă nu ne cunoșteam, dar gazda îmi ceruse mie telefonul să facă cu el, i se păruse mai performant.
-Da, sigur. Eu nu am carte de vizită, tot timpul schimb genți, poșete.
-Nu-i nimic! Să îmi dai pozele, să îmi dai pozele! Se auzea în spatele meu ca un refren născut din întâlnirea noastră. Și asta suna ca și cum ținem legătura, soarta e în mâinile tale, tu ai cartea de vizită.
-Stai puțin! Aud și întorc privirea din drumul meu spre masa cu băuturi răcoritoare.
-Să îți spun visul care tot mi se repetă.
-De ce?
-Ai spus că dacă vreau să scap de vis trebuie să fac ceva să mi se îndeplinească, cum vrei tu să te întâlnești cu leul în safari ca să excluzi posibilitatea de-a te întâlni cu el pe stradă.
-Da. Așa am spus.
-Ei bine, eu visez de 3 ani că mă prăbușesc cu avionul.
Rămân mută. El la fel. Ne priveam. Căutam soluții. Știam amândoi adevărul în intimitatea noastră.
-Simplu, nu mai mergi cu avionul.
-Și cum ajung în România.
-Nu-i problemă în 3,4 zile ești acasă cu mașina, am niște colegi care au fost. Avantajul e că vezi țările, e ca și cum ești în concediu, compania îți plătește drumul, benzina, cazarea.
-Da. E o soluție.
-Visul meu cu liftul a durat 10 ani, să zic.
-Da, dar nu mă pot baza pe experiența ta. Știi aici, toată potența financiară, tot statutul social se rezumă la călătorii, toată lumea întreabă unde ai călătorit, ca să vadă ce stil de viață ai și cât de bine o duci.
Mă uitam la el cu subînțeles, exact așa mă abordase el prima oară, Alexandru își dădu seama că ochii mei chiar asta spuneau.
-Da, așa cum te-am abordat prima oară. E jenant să spui că nu te duci când toată lumea o face.
-Poate că eu nu sunt toată lumea.
Cu replica asta, mi-am amintit instant că și altui iubit exact așa îi spusesem la prima discuție. Ceva e necurat aici, îmi spuneam, cum naiba mi-a venit aceeași replică penibilă.
Râdeam amândoi, aproape înlemniți. Mesajul nearticulat era că soarta ne ajută, ne dă semne, trebuie doar să o luăm în seamă.
Apoi mulți invitați au venit cu cărțile de vizită să mi le dea ca să pot trimite pozele de grup.
După nici 30 de minute îmi fac timp și notez câteva numere de telefon, trimit pozele, culmea ironiei e că nu am fost atentă că din marea întâmplare notasem și numărul lui Alexandru și trimit pozele. Aveam destule numere de notat și trimis, așa că nu apucasem decât la 5,6 numere să trimit. Când am trimis pozele nu am apucat să mă semnez, să spun cine sunt, să fac o mică introducere. Le-am dat și atât.
La plecare, eram la poartă, Alexandru s-a urcat în mașina lui fără să-și ia la revedere. Eram puțin indignată și deja se spulberase ca o rază de soare. Am plecat. În mașină aveam alte preocupări, citeam pe telefon revista presei.
La al treilea semafor primesc mesaj de la Alexandru. Îmi spunea cine este, mi-a dat câteva link-uri, paginile de socializare, cele de fotografii, deja publica într-un ziar de mare tiraj.
Șoferul spune:
-Îmi cer scuze dacă merg mai accidentat dar urmăresc mașina din față.
În fața noastră era un Ferrari decapotabil și se vedeau doi oameni în ea.
-Da, de ce?
-Un domn de aici de la întrunire, l-am întrebat dacă știe restaurantul unde mergem și s-a oferit să ne conducă, ne ținem după el.
-Foarte bine, nici dacă doream nu găseam pe cineva să ne arate.
-Da, i-am spus că sunt șoferul dumneavoastră și s-a oferit fără ezitare.
-Cine e?
-Nu am reținut numele, dar zicea că lucrează Resurse umane.
Pe bancheta din spate pufnisem într-un râs înfundat. Era Alexandru. Acum făcusem legătura de ce nu-și luase rămas bun la plecare, de fapt nu ne despărțisem nicio clipă. Aș fi vrut să-l întreb mai multe pe șofer, dar am tăcut. Așteptam, așteptam acele cuvinte mari care să-mi fie dictate.
-Bine că v-ați descurcat, ați avut noroc cu omul ăsta. Apoi la semaforul următor Alexandru mi-a trimis alte mesaje, multe, ploaie de mesaje…
Orașul meu e mereu cu mine, oriunde aș fi seva pământului lui este în mine. De aici am cerceii, rochiile, brățările și mai ales această amintire, care, la fel ca Sisif cară în viața mea zi de zi ceva durabil și etern. Ce-ar fi să-l invit de Revelionul ăsta!? Nu-i rea ideea, mai vorbim despre lifturi, lei, mașini decapotabile, fotografii, premii, nimicuri. Îmi plac teribil nimicurile acestea, deja le am în minte și le voi agăța în brad, poate decorticăm din ele, așa cum, la acea primă întâlnire, am deschis bomboane poleite și ne-am dat unul altuia să mâncăm.
(sursa foto: https://www.facebook.com/dinMUSTdeSTRUGURI/posts/beneficii-caracteristici-ale-zaharuluimustului-din-struguri1-este-natural-prin-p/1501819283334100/)
