Memoria. Undeva, cândva

Aș fi vrut, cândva, nu știu când, o zi, o săptămână, poate mai mult, de fapt, cât de mult, dar măcar o zi, să fiu undeva, nu știu unde, să am deplină liniște, foi albe, o singurătate surdă, să nu aud nimic, să nu mă strige nimeni, să nu-mi ceară nimeni nimic, să fiu doar eu și să scriu despre iubire. Ceva, orice. Simt că am puterea asta să scriu măcar o zi despre iubire. Nu m-am gândit cu ce aș începe, poate cu grădinița, poate cu liceul, poate cu o carte, cu o pădure, cu un strigăt. Se poate începe oricum important e să fie liniște, o liniște deplină atât cât să aud păianjenul în plasă cum își scoate firele și eu de partea cealaltă să fac la fel, să țes pe pagini rânduri, pânze negre în care oricine să cadă și să rămână acolo. 😊

Memoria – acest animal fugit de-acasă. Îl crești de mic și el tot se ascunde, când îl strigi nu dai de el, nu vine să te încălzească cu blana ei frumoasă, lungă, deasă și lucioasă. Acest animal are toate calitățile necesare unui amic foarte bun, mai ales tace, tace, și brusc deodată cere de mâncare, uneori plânge, mai vrea în locuri pe unde a mai fost, mai vrea să fie mângâiat. Memoria – acest animal fugit de-acasă, niciodată îmblânzit. Eu una, cel puțin, am avut impresia că mereu l-am pierdut, așa cum l-am pierdut pe Dixi, câinele meu din copilărie mare și blănos; mai mare decât mine și care mă aștepta la poartă când veneam de la școală doar ca să mergem împreună prin nămeți, pentru că da, eu nu mergeam pe aleea făcută de bunicul ci pe zăpada făcută munte de alături; numai că el nu era nicidecum pierdut, era pur și simplu plictisit. Într-o zi așa l-am găsit cu botul pe labe în cușca lui, îl strigam și nu venea, nici prin cap nu mi-a trecut că este în adăpostul lui și am început să-l caut, apoi mi-am dat seama că el din locul în care era văzuse tot ce făcusem și nu dăduse niciun semn de viață. Cumva la fel se comportă și memoria, dacă nu chiar identic, dar până la urmă vine încet cu un aer supus.

Michel de Montaigne spune că ne formăm încă din copilărie rama iubirii sau că trebuie să învățăm să stăm în perimetrul ei, învățăm cum să ne comportăm, ce cuvinte să folosim, când e bine să tăcem, când nu, cum să dăm înapoi, cum să înaintăm, aș zice ca niște exploratori care pregătesc un proiect și merg pe un pământ necunoscut și mai întâi trebuie să pipăie cu grijă tot ce ating, să calce cu grijă ca pământul să nu fie moale, sfărâmicios să alunece în el sau să fie chiar înghițit; prin urmare, e bine să știm ce ne așteaptă din experiența altora, e bine să ai o educație, o disciplină a iubirii, să respecți câteva reguli care duc la țintă, însă și regula distruge libertatea. Mai spuneam cândva, cum e mai bine să mergi pe drumul de munte marcat de alții sau să-ți faci propriul drum cumva pe scurtătură sau poate nu, poate te împotmolești și te întorci mai obosit? Iubirea nu e făcută ca o pâine din elemente simple la îndemâna tuturor, apă, făină, puțină drojdie din inima ta, în această pâine mai există și impurități, pietricele, de exemplu, iar când muști există riscul de-ați mușca limba sau mai rău, să spargi vreun dinte. Unii țipă, alții nu, când auziți un strigăt din ăsta de durere să știți că asta s-a întâmplat a mușcat dintr-o pietricică. Și dacă ai pierdut un dinte e bine de știut că: Uneori o pierdere e mai mare decât orice câștig. E de preferat asta încă de la început să nu ajungi, Doamne ferește, să rămâi fără mâini sau picioare, sunt cazuri, multe cazuri de astfel de tragedii. Văd oamenii care se târăsc ca râmele, își duc viața cu rușine la fel ca ele, mai mult sub pământ, da cea mai mare rușine e când nu mai ești iubit. Unii încearcă să acopere în fața prietenilor, a părinților cu diverse minciuni, tertipuri: eu am părăsit, eu sunt cel mai tare. Însă aceste paravane protectoare nu demonstrează decât contrariul, ele sunt doar pentru protejarea imaginii exterioare, pe interior cel în cauză e mâncat de carii, dar el continuă să vândă gogoși la colț de stradă, 1 leu minciunica. Se face avere din asta? Nu! E doar o înecare în propria mocirlă care face bine, la fundul apei e preferabil ca să nu mai vezi realitatea, pentru că realitatea mușcă ca o fiară, ea nu e memoria aceea dresabilă, e ceva cu mult mai de neimaginat de crud. Într-o zi dai cu capul de toate ușițele de evadare și te întorci stupefiat la animalul care te privește fix în ochi. Și te întrebi cine ești? Ce cauți acolo în acel colț, cine te-a dus, dacă nu chiar tu.

Realitatea este spongioasă, ca un burete de bucătărie îmbibat cu apă murdară. Stoarcem. Mizeria rămâne pe mâini. A doua zi realitatea e acolo la locul ei, goală, aerată, gata să fie umplută din nou, din ce, dacă nu tot din mizeria noastră. Nu facem decât să ne reciclăm prin ea.

Și când te întrebi cine ești sau cine mai ești, lucrurile la mine stau chiar așa: Mama mereu mi-a spus purul adevăr, cuvintele ei erau dumnezeiri. Toată copilăria nu ne-a pus la nimic, pe mine și pe soră-mea, nu ne punea să facem patul, să măturăm, ne aducea mâncarea la pat, mai ales iarna, mai ales când plecam la școală, nici nu deschideam bine ochii și ea așeza o față de masă pe care punea farfuria, pâinea, ne pregătea cada, ne usca la păr, nu mai spun când eram răcite. Tot timpul ne spunea: O sa faceți destul când veți fi măritate! Și așa a fost! Acum fac pentru trei, două paturi, două farfurii, două omlete, două supe diferite, eu nici nu știu pe unde sunt, dorm când cu unul, când cu altul, mânânc când de la unul, când de la celălalt, cumpăr numai ce vor ei, eu vreau ce vor ei. Da, nu am numărat bine, fac pentru doi de fapt, căci eu sunt alandala prin fiecare și nicăieri. Când eram în școala generală mai veneau colege la mine și îmi amintesc clar când una mi-a zis: Fată ai patul nefăcut, unde ne jucăm?! Nici prin cap nu-mi trecuse, mama nu ne dăduse sarcina asta niciodată, așa că nu știam că trebuia să-mi fie rușine. Eu mergeam la școală, teme, joacă, multă joacă, câteva comisioane pe la rude sau probe la croitoreasă și cam atât, pădure, pisici etc. După ce ieșeam din casă mama intra, schimba cearșafurile, aerisea, ne aduce flori proaspete sau flori nemuritoare, dacă venea frigul și dispăreau și acestea punea în vază câteva frunze de viță de vie sau crengi de brad, iarna un dovleac copt sau compot, atunci nu știam, dar acum știu că am avut o copilărie de cinci stele.

Refugiul pe care memoria mi l-a pregătit deja, mai mult decât atât, chiar ea m-a luat de mână și m-a dus în amintirea de mai sus îmi spune clar, tu asta ești. La fel de brusc intri în pâcla iubirii precum aceea care se lăsă pe câmpuri dimineața, nu știu dacă ați văzut, se-ntâmplă până să se lumineze și la primii zori trebuie să fii pe fază, e ceva într-adevăr foarte rar, oamenii se văd de la mijloc în sus, senzația de plutirea e nemărginită cât vezi cu ochii.

Toată copilăria, adolescența sau poate tinerețea, nu știu cum să-i spun numai dacă mă gândesc concret la vârsta de atunci, 18 ani, când totul începea și cu cine m-aș fi întâlnit, mai ales prin gări, cu rude sau cunoștințe, îmi spuneau: Ai viața înainte, iar eu priveam departe pe calea ferată la un tren care urma să vină să plec acasă. Cât așteptam aveam sentimentul că viața nu mai vine să mă pot urca în ea. Din acest punct de vedere am fost mereu pe peron, nu m-am urcat în niciun tren pentru că, de altfel, nu luasem în prealabil, bilet, puteam fi oare clandestină în propria viață? Mi-am zis pe loc, da, e singura soluția, doar prin păcăleală pot reuși. M-am trezit brusc, mi-am luat rucsacul care se afla jos lângă o bancă, se murdărise puțin, l-am scuturat (niciodată nu pun bagajele pe scaune) și așa cum eram, fără nicio pregătire, ca și cum mă aflam în fața unui pământ primit moștenire și pe care trebuia să-l lucrez să pot supraviețui m-am urcat în propria viață. Am mers prin vagoane, totul era gol, niciun om, mă puteam așeza unde doream, nimic nu era locuit, dar am preferat să stau pe hol în picioare, cum eram obișnuită din trenurile personale și să privesc pe geam. Nu aveam încă nimic de aruncat, aveam doar 18 ani, dar mi-am promis că la bătrânețe voi urca din nou să-mi golesc rucsacul. Într-o iarnă trenul nu a venit deloc, am mers 6 km pe un câmp înzăpezit, picioarele îmi intrau până la genunchi, tot ce știam era că trebuie să înaintez să ajung la altă gară, de unde puteam lua alt tren care venea din altă direcție, ajunsă acolo impiegatul mi-a spus că trenul meu tocmai trecuse, am ajuns până la urmă la București cu un tren rapid, care accidental oprise în acea gară din cauza nămeților, ne-a luat pe toți, fără bilet. Așa cum mecanicul a a schimbat macazul și a zis, mergem la capitală, la 18 ani în Gara de Nord, mi-am schimbat direcția, luând-o pe jos singură, prin frig în propria viață, renunțând la un an de facultate pentru alta. Încă mai îmi rezonează cuvintele: Ai viața înainte, și încă mai am în ochi calea ferată, trenul care întârzie, eu încurcată neștiind ce rute să apuc. Pariul lui Pascal.

Nu știu cine îmi modelează gustul pentru acru, pentru dulce, cine-mi sugerează pe unde să calc, de ce mă întorc, ce trebuie să verific, nu știu ce fel de dreptate sau nedreptate mă copleșește. Nu știu cine dictează, cine deschide umbrelele sau scoate mănușile, cine mă face să sun sau să nu sun, cine judecă, cine e această rozătoare pe care nu o văd dar tot o aud cum cotrobăie și roade din ce în ce mai mult din mine. Nu știu dacă se va naște sau va muri, căci cine e nu a decis, nu mi-a spus. Uneori scoate sunete ciudate, țipete înfundate, chițăituri sau schelălăituri, oricum ceva care spune că e în pericol, e prins în ceva, în ce altceva dacă nu în carnea mea.

Lumea de afară seamănă destul de mult cu lumea din mine, ziua sunt o mulțime de oameni pe străzi, noaptea se împuținează, înseși străzile ziua sunt mai lungi, mai late, foarte încăpătoare, noaptea se restrâng, abia de mai găsești drumul spre casă, din cauza asta oamenii se grăbesc mereu, și eu la fel. Nimic nu mă sperie, nici câinii vagabonzi, nici câinele din mine.

Ne imităm unii pe alții, ne împrumutăm pantofii fără să ne dăm seama că unii sunt prea mari și ne scapă din picioare sau că alții sunt prea mici și ne fac răni, continuăm să ne imităm și desculți și cu pete de sânge, mergem într-un vârtej undeva, nu știm unde. Urmăm un zgomot de fond, un fel de bâzâit, o moară stricată care merge în van. Îmi imaginez toți oamenii mergând pe țărmul unei mări, triști, deși mulți, foarte singuri în aplecarea lor, cu ochii în pământ, cu valurile spălându-le nisipul de pe tălpi. Acest tablou pare unul biblic, chiar apocaliptic, pentru că așa și este, ne ducem unii în alții, ne lovim de vestele antiglonț numite cuvinte și continuăm iar să ne lovim ca păsările în geamul reflectorizant crezând că acolo e un cer în care vom fi liberi, până-ntr-o zi când ne dăm de-o parte și facem loc copiilor noștri, care și ei ne imită și fac aceleași gesturi înnăscute, incontrolabile. Ne copiem unii pe alții, ne îngânăm vocile, zâmbetele, vrem să intrăm de-a dreptul în trupuri să fim toți carne de tun. Generație după generație ne-am spălat unii altora picioarele, inimile le-am întors pe toate părțile, s-au scris cărți, tratate, dicționare, cum să iubești, cum să te lași iubit, dar un singur lucru a scăpat tuturor, cu cât au căutat cu atât oamenii au persistat în greșeală. Unii dau vina pe inimă, alții pe creier, pe substanțe chimice, pe sărăcia porilor care nu se pot adapta la noua realitate, la urbanism etc. Nu carnea e de vină. Carnea nu iubește. Un corp fără energie se numește cadavru. Iubirea e o forță magnetică, invizibilă, formată din particule care nimeni nu știe de unde vin și cum se nasc sau mor. Un flux și reflux între doi oameni. Când un pol dispare celălalt rămas singur câtă forță ar avea dacă nu i se întoarce se va goli și el, cei doi poli se încarcă reciproc altfel sunt supuși eșecului. Ca la un meci de tenis, dacă unul abandonează, celălalt doar se uită dincolo de fileu…

Cel mai trist e când oamenii mor și casele rămân în paragină. Ar fi trebuit să se dea o lege prin care urmașii să fie obligați, în cazul în care nu au resurse materiale să întrețină casele, să le vândă altora care au sau să le distrugă, să recupereze dacă vor de pe urma lor cărămizi, bârne, uși, ferestre. Într-o casă în paragină nici hoții nu intră. Oamenii se opresc să se uite, se miră, se întreabă cine a locuit, unde sunt copiii. Vi s-a întâmplat să vi se oprească cineva în fața ochilor și să nu vrea să intre? Mie da, de multe ori, sunt persoane care au simțul dărâmăturilor.

Iubirea – un proiect eșuat!

(sursa foto: knowledgeone.ca/5-factors-influencing-memory-process/)