E adevărat, Paradisul a schimbat ceva în mine, ceva semnificativ.
Când am auzit prima oară cuvântul, să fi avut 5, 6 ani. Mi-am dat seama că pot fi propriul meu ceasornicar și că, la un moment dat, dacă va fi nevoie, căci în clipa aceea nu era, aș fi putut repara sau schimba bateria. Și mai exact, am auzit cuvintele Rai și Iad împreună, într-un context pe care nu mi-l amintesc, văd doar fața străbunicului, din gura lui au ieșit. Când eram mică, prima piesă de teatru la care am mers a fost: O femeie drăguță cu o floare și ferestre spre Nord, sala mică cu scaune roșii, care se umpluse brusc și nu doar atât, oameni mulți stăteau pe margini, m-a făcut să spun maică-mii: Paradisul e pentru puține persoane.
Mă gândeam zilele trecute la marile actrițe, mai ales pentru că o văzusem pe Anca Sigartău plimbându-și cățelul prin Parcul Grădina Icoanei, dar văzusem și actori, pe George Mihăiță la Piața Spaniei, și încă alții câțiva, chiar și pe regizorul Andrei Șerban în Parcul Ioanid și pe muzicianul Mădălin Voicu, mă distra gândul că mă întâlnisem cu tot tacâmul unei piese de teatru de cel mai înalt rang. După ce cu o seară înainte mă uitasem la Tv, ba la Clanul, ba la Adela, și doar pe cei ei doi actori, sus menționați, îi recunoscusem, a doua zi aveam să-l salut pe protagonist ca și când era un amic și fusese pe la mine cu o seară înainte, chiar în fața casei, și el să-mi zâmbească languros la fel ca în peliculă, filmul, prin urmare se mutase în stradă sau nici nu se întrerupsese vreo secundă. Mai degrabă eram între două lumi, iar eu, neutra, la mijloc, prinse între ele, între ficțiune și realitate mai bine ca oricând. Ce aveam de făcut? Cum aveam să-mi trăiesc viața în așa situații? Când nici nu făceam câțiva pași și imaginile rămase în memorie se derulau și se continuau prinzând actorul din urmă pășind repede pe strada mea. Dar nu despre această împrejurare vreau să povestesc, este cumva ca un câștig la loto, neavenit, și momentan nu știu ce să fac cu el, deocamdată îl păstrez.
Aseară însă, așteptând-o pe fiica-mea să iasă de la Take, Ianke și Cadâr, unde fusese cu colegii de școală, am avut ocazia să stau două ore pe o bancă în fața Teatrului Național și mi-am amintit faptul că o prietenă îmi propusese să-mi recitesc poemele, nici prin cap nu-mi trecuse să o fac, dar pentru câteva minute mintea m-a pus pe scenă, noroc că am ieșit basma curată din acest hățiș pentru că am auzit o voce de femeie care mi s-a adresat ocupând spațiul liber pe aceeași bancă: „Degeaba actorii strălucesc dacă nu poți ajunge la ei. Sunt precum stelele. Doar ți le închipui cum sunt cu adevărat. Biletul este 150 de lei, nu mulți își permit, deși sunt sălile pline”.
Acest deși a urmat… Deși, plină toamnă, era de fapt plină vară, deși copacii se scuturau de frunze încet, încet pe caldarâm aveam impresia că sunt petale, iluminatoarele deformau nu doar priveliștea din fața mea, ci și în mine aveau loc speculații înduioșătoare prin care nu trecusem vreodată, femeia la fel, deși îmbătrânită avea un suflu tineresc, deși mică de statură era o mare actriță, la pensie, spunea ea. Venise să privească fostul loc de „muncă”, fostul loc de travaliu, aici cândva năștea la marginea unui râu în singurătate și sălbăticie în fiecare seară o fată cu părul de aur, acum ea, la rândul ei, era adusă de apele orașului, cele care spală străzile de bătrâni și-i aruncă acolo unde le este locul, numai că ea nu-și găsise locul și venea aproape seară de seară la izvorul acestui râu, doar, doar o înghițea din nou. Spațiul liber de pe aceeași bancă se umpluse de un diamant greu, valoros, mă bucuram ca un copil care-l vede pe Moș Crăciun plin de daruri, căci fiecare cuvânt sau replică avea un tonaj plin de surprize și greu de dus, și cred că pentru o vreme am dispărut în sacul ei plin de povești, aparent îngust și bine legat, dar care îți lăsa aer atât cât să trăiești.
La finalul piesei, oamenii au ieșit cu sutele, nimeni nu a salutat-o, aerul citadin îi îmbătase pe toți cu convorbiri telefonice și discuții despre scumpiri și război. Ea a continuat să stea mult după ora zece pe banca de lemn, în feeria luminii artificiale, părea că scena se mutase aici, eu eram singurul spectator, devenise toată o inimă blândă, supărările, durerile, bătrânețea o părăsiseră ca printr-o minune, ochii mei reflectoare care o urmăreau oriunde pășea, tăcerea ei năștea, o năștea secundă de secundă, era gravidă cu ea însăși, geneza a fost tulburată de sirena unei mașini de poliție, frunzele păreau astre căzătoare, abia atunci s-a ridicat să culeagă câteva. „Pentru mai târziu” – mi-a spus, ca și când luase un trofeu sau își făcuse provizii pentru o cină prelungită, apoi a plecat cu brațul de stele în noapte, lăsând în urma ei o lumină albăstruie. Drept pentru care, nici azi nu știu cine a luminat mai mult în seara aceea, becul stradal sau fascicolul care-i răzbătea prin pelerina roasă de molii. Replica din Iona: „Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării”, prinsese contur, „ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.
Marile actrițe, când pășesc, dărâmă totul, răcnesc, au câte patru plămâni, se tund la chelie, sunt singure pe scenă, duc totul, sunt scena în sine, podeaua, cortina, aerul, mixtura de pe scenă e sânge cu praf, își amestecă viața cu replicile, un amalgam cum doar lor le reușește. Se dau cu capetele de pereți, se învinețesc, se dezbracă de toate hainele, rămân în furouri sau chiar fără, plâng la comandă sau din emoție, au o tonă de glande lacrimare, suflete de unică folosință, pot muri în fiecare seară, pot învia. Se întorc în timp, se duc în viitor cât ar pocni din degete cu ușurința pe care numai vrăjitoarele o posedă. Se fac mici, gigantice, levitează, se subțiază și intră prin toate crăpăturile, venele, țin loc de vitamine, perfuzii, împrumută inimi, unele chiar le abandonează, au un singur viciu, bărbații în negru, sunt singurii care le pot despica în două.
Dar eu nu sunt actriță, mie îmi place să vorbesc omenește, da, vă veți gândi la gingașa Valeria Seciu care recitase cândva din Nichita Stănescu, și chiar dacă ea nu țipa, mlădierea ei ucidea în altfel, ca un șarpe care te înconjura discret și te sufoca fără să-ți dai seama.
Tragediile încă încep când se lasă acalmia și apar marile adâncuri. Marile actrițe comunică mai ales prin tăcere, nasc în tăcere și iubesc în tăcere, și trebuie să subliniez ele nu nasc copii, nu, nu vă imaginați că ele procreează, ele sunt zeițe, ele nasc doar mituri. Marile actrițe sunt seducătoare, de fapt, nu părăsesc niciodată scena, exemplul de mai sus cu Valeria Seciu, ea a putut să mute scena în mintea mea, să recite din nou chiar acum.
Numai că eu nu pot face minuni, nici nu am puteri de Hercule, nici nu plutesc, nu am aripile lor, nu-mi place să atrag, să incit, dimpotrivă resping cu o forță pe care nu o recunosc niciodată, sigur nu-i a mea, când și când poate vreo mare actriță mi-o împrumută 😊. Ele au totul la degetul mic, indecente, frivole, serioase, banale, stăpânesc pe fiecare om, care nu doar că le-a privit direct ochi ci care le-a auzit doar glasurile. Ești fermecat precum Ulise la auzul sirenelor, ademeniți oamenii se aruncă o vreme în ele, sălile sunt pline. Sala de spectacol devine o mare în care ne ducem buluc la ore fixe să ne înecăm în ele, în corpurile lor care se fac mari, mari, ca niște baloane care ne duc sus și mai sus. Apoi când ieșim din burțile lor ne lovim de pietre, naufragiul e iminent, am murit pentru puțin timp și asta a fost minunat. Marile actrițe asta fac, câtă ceară ai pune în urechi, cât te-ai lega de corabie, ele te duc cu cântecul lor în lumi fascinante, dispărute sau inventate, nu contează, contează că mai pleci din tine o vreme, și asta e fermecător. Precum sirenele, marile actrițe sunt azi căutate pentru că sunt exemplare pe cale de dispariție, tocmai pentru această seducție, cândva ele se opreau în fața vaselor să atragă spectatorii, azi, dimpotrivă ele sunt cele vânate mai ales în adâncuri, care, dacă nu cele ale ființei, în amintirile păstrate cu sau fără voie. Ca să parafrazez două titluri celebre: Marile actrițe nu sunt îngeri, dar știu rețeta fericirii.
Mie nu îmi rămâne decât să scriu ce-a rămas în urma actriței cu care am stat pe bancă, să analizez pietricelele pe care a călcat, să le întorc pe toate părțile și să observ că s-au transformat în cristale, să descifrez parfumul care-i ieșea interminabil din piele ca un mir de neoprit și care, cred, că se va simți și după zeci de ani, aerul special, supus cu pioșenie mai mult morții decât vieții, și mai ales razele din umeri care o trăgeau spre locul de baștină din ce în ce mai tare.
Probabil că da, cu cât strălucești pe scenă, cu atât ești mai ros pe dinăuntru. Actorul răzbună omul. Așa cum tind să cred că și scriitorul își face singur dreptate pe foi, cu gesturi și o ținută impecabile, pedepsind în numele scrisului animalul de povară din el, această fiară domesticită pe care în curând o vor lăsa picioarele, dar nu ar fi asta o surpriză, tot scriitorul va dăinui, omul cu oasele rupte nu se vede, doar ce e dincolo, pe scenă sclipește. Întotdeauna cel care muncește e la vatră, plin de funingine, el trebuie ascuns, dosit, boala și sărăcia sunt rușinoase.
Fotografia de mai sus făcută chiar în acea seară e precum viața marilor actrițe: glorie și declin. Trotuarul din fața Teatrului Național, ele l-au zdrobit și l-au făcut praf, cu forța lor nepământeană, căci marmura pare spartă de ciocanul lui Thor. Marile actrițe când pășesc dărâmă totul. E numai vina lor.