Manuscrisul de pe balcon

Ieri seară, puțin înainte de ora șapte, m-am dus la fereastră, așa cum mai nou se duc milioane de oameni, dar nu asta a fost noutatea, ci faptul că toți în același timp voiam să fim uniți de parcă am fi intonat un imn, toți drepți, ieșiserăm brusc îndemnați de ceva din interiorul nostru, ca la o chemare, ca la o rugăciune. Însă nu fusese nicio larmă, nicio strigare, oamenii știau că la această oră strada care se pierdea în depărtare urma să fie înghițită în scurt timp de asfințit.

Ne place foarte mult „ultimul supeu” al naturii, atât de mult, încât nu ne săturăm niciodată, purtăm această foame în noi ca pe un supliciu, ca pe o datorie. Și nu doar strada, copacii, clădirile, noi toți urmam să ne bălăcim în acestă beznă pe care parada soarelui obedient o pregătea printr-un număr de magie, rostogolind focul când într-o parte, când în alta, pentru că nicio seară nu era la fel.

Îmi amintesc când abia intrasem la liceu, răsfoiam manualele, eram curioasă cum arătau, ce scria în ele, hârtia care avea un altfel de miros, ciudat, aspru, dulceag îmi amintea de un fel de prăjitură, era puțin frig, plouase, dar prin perdeaua fină intrau raze palide asemenea acelui ultim sărut în gară, când știi că el va pleca în armată. Se simțea toamna, despărțirea. Prin cameră se vedeau cum baletau particule de praf, nederanjate de gravitație, le puteam lua cu mâna și muta dintr-o parte în alta să-mi fac loc, erau și ele luate de ultima suflare a zilei și duse cine știe prin ce colț. Deodată, s-a auzit un sunet… m-am oprit din răsfoit, da, era un sunet strident, dar totuși înfundat. Se întețea din secundă în secundă și părea că inevitabil mă va cuprinde. M-am dus spre geam, la fel ca aseară, oamenii erau mulți ieșiți pe balcoane, priveau drepți: trecea un cortegiu funerar. Mai văzusem, desigur, când eram mică, dricuri cu morți, numai că acum era diferit, în loc de caleașca trasă de cai era un camion, pe platforma din spate era depus sicriul. Multele coroane rezemate de toate părțile, coșurile și buchetele de flori dădeau impresia unei aniversări, apoi rudele, cred, cele apropiate lângă mort, după care ceilalți oameni mergeau pe jos în urma mașinii, unii chiar se țineau de remorcă. Privit de sus, acest ansamblu de moarte și viață avea altă înfățișare, nu era doar camion plin de flori și un mort, era mai mult o împerechere. La fel ca la nuntă, când mirilor li se ridică deasupra capului podul de flori, și acum tot despre o căsătorie era vorba. Garoafele albe și roșii predominau, poate că pe vremea aceea garoafele albe și roșii erau mai ieftine sau poate că doar acest tip se găseau, panglicile de pe coroane tot albe, brusc apoi, ca o coadă de cometă, oamenii îmbrăcați în negru se pierdeau unii în spatele altora, până când convoiul se termina cu un singur om, care mergea și el, ca toți ceilalți, încet și plecat, așa cum merg oamenii triști, să nu deranjeze, să nu fie văzuți. Am revenit la manualele mele, dar muzica fanfarei o aud și azi, negreșit tânguiala ei înseamnă uniune. Toate trec, dar într-o zi ca asta mă trezesc cu bucățele ciobite de amintiri în care mă tai de fiecare dată. Nimeni și nimic nu pleacă definitiv din mine. Orice amintire poate înmuguri, crește ce crește, și asta depinde cât de mult o ud sau o las acolo la groapa comună, unde-i e locul. Să dezgropi ceea ce nu e de exhumat e păcat, dar până și oasele morților se spală după șapte ani…

Am revenit în cameră, tot banalul e breaking news, pe un zgomot de fond cu care sunt obișnuită, aud numai un fel de bâzâială special menită ca omul să accepte la grămadă tot, mai ales lucruri cu care în mod natural ar empatiza sau ar reacționa advers, un șuvoi de știri scurte și percutante, una după ala pe fondul muzical binecunoscut care anunță o știre importantă: o gospodina a uitat mașina de călcat în priză, un motan a fost salvat de pompier, în urma unui accident au murit 5 persoane, apele au secat, au venit berzele, un copil s-a pătat de înghețată, america pompează petrol, s-a născut un porc albinos, numărul avorturilor crește, vântul a răsturnat o tarabă, vaccinarea va fi obligatorie, s-a pierdut un inel; asta e lumea noastră, un haos special construit așa cum special se construiesc gurile de canalizare, pentru a prelua surplusul de apă, gunoaiele. Închid televizorul, îmi rămăsese gândul la o idee pe care nu voiam s-o pierd, în ultima vreme ideile au devenit bijuteriile de aur pe care le confecționez cu grijă dimineața când oamenii încă dorm, la primul guruit, atunci e alchimia perfectă pentru a face din bucata de mâl pe care viața mi-o dă brut ceva frumos, frământ, frământ, nu doar lutul ci și mine în același ritm cu el până când picură sudoare, sânge; niciodată nu e gata, dacă decid să o ard și să-i opresc procesul e doar o opțiune, Homer, ați văzut bine s-a dus la capătul lumii după lâna de aur, e un proces complex care impune căutarea materialelor și mai ales îți dă șansa să faci lumea de la zero, să inventezi focul de câte ori vrei dar pe căi diferite, altfel, nu, ar fi clișeu să-l tot copiem pe Prometeu… Însuflețești, dar mai întâi trebuie să ai ce, pietre, paie, idei, oameni care trebuie sacrificați și timp, mai ales timp, acel timp special în a cărui aură ești singur, doar tu și lumea privită din această bulă a singurătății indisolubile. Apoi se luminează, pfuu, viața! Cu tot ce presupune, întâi de toate orașul are un freamăt al lui ca și cum îl doare ceva, parcă și-l văd smucindu-se încercând în zadar să se descătușeze din ciment, din el însuși, așa cum de fapt și eu încerc să fac în acest manuscris, să mă smulg din el:

Antinomia este că: insolubilă în perete, ne suntem necesari. Încă nu ne-am hotărât care e pasărea pluvian, eu să-l curăț de igrasie sau el să-mi albească amintirile. Nu că am descoperit roata, dar stând în cameră e bine să ne mai minunăm de perfecțiunea ei. Am impresia că pereții nu-mi ajung… Și atunci îi lărgesc în mintea mea și le dau forma minții mele, uneori o nucă, uneori un glob, se lărgesc, apoi se restrâng și tot așa în funcție de cine intră. Există femei care iubesc doar înăuntrul lor, nimeni nu bănuiește ce poartă pe sub piele, ce rochii de mătase „îmbulinate” chiar cu hematiile lor. Îmi e teamă că sunt una din ele. Niciodată nu am obișnuit să împrăștii din mine, vești, poze, să țin la zi oamenii cu ce vrăji am făcut. Efectul secundar nu e închiderea în casă ci în tine însuți. Abia atunci simți zimții și ulcerațiile. Experților în ignorarea propriile sentimente: Acum e acum, să vedem cu cine/ ce le mai zăpăciți. Azi un poem, mâine o clătită… într-o zi – epidemia de amintiri, iar pentru asta cojile de nuci sunt bune să-ți pui nu doar genunchii ci și visele. Noul alfabet al cărnii. Noul alfabet al cuvintelor. Dincolo de toate astea o articulație care se atrofiază. Comunicăm prin imagini video pe silent mode sau voice, cum ni se cere. Toată planeta e un big brother. Azi la 3.30 pm am o „conferință” video, mi-au dat indicații să-mi pun obligatoriu poza la profil, ne vom „distra”, am să apăs pe print screen ca de fiecare dată pentru colecția de amintiri, cine știe peste câțiva ani ce văd acolo.

Citeam ieri, Investigații: „Ascultă, eu l-am anchetat și pe Petre Țuțea. Călăul se legitima prin anvergura victimei.” Prin mine au trecut tot felul de oameni, e imposibil să nu fi rămas cu ceva de la ei, bun sau rău, e momentul să-i scot pe masa de disecție. Mormanul cu morți e mai mare. Mândriile cad de la sine, cine sunt eu devine echivalent cu exact cine ești. Am citit la biografia unei scriitoare: Am fost colegă de școală cu Ioan Petru Culianu, și asta îmi amintește de fratele mamei care de câte ori își căuta serviciu spunea negreșit fiecărui angajator: Soră-mea a terminat liceul cu 10. Îmi e tot mai clar de ce oamenii sunt speriați să stea singuri acasă, pentru că nu se identifică cu ei înșiși. Sunt colegul/-a, sunt sora, fratele, sunt soția, soțul, profesorul, doctorul, iubitul, vecinul, scriitorul, ne definim prin afiliații, afinități, meserii, ocupații, eul e ca melcul, acum scoate coarnele și cum dă de pereții albi se retrage, necunoscând acest teritoriu al propriului habitat retractează. Trăim mereu prin altcineva, altceva. Ne pierdem mereu. Și eu semnez scrisorile pe care le primesc de la școala fiicei mele: Văzut. Mama, și nu doar această mică referințe, chiar pe actul de identitatea am scrisă meseria, ocupația, instituția ci nu doar pe legitimația de serviciu. Nu sunt om și atât, mai sunt parte din cineva, ceva. Când eram la facultate am mers cu autocarul într-o excursie de-o zi la munte, undeva pe la Cheile Grădiștei, cei de la pensiune ne așteptau cu o masă de 30 de persoane aranjată frumos, cu flori naturale din loc în loc, fețe de masă apretate, tacâmurile, șervețelele erau deja puse, podeaua era din sticlă și prin ea se vedeau păstrăvii, în acest imens acvariu care făcea tot parterul aveam să luăm masa. Dar, într-un colț la o masă de două persoane erau doi tineri, parcă-i văd și azi, îndrăgostiți, își țineau mâinile împreunate peste masă. Abia așteptam să mă așez, eram destul de obosită după drum și aud o profesoară: Noi nu stăm aici unde stă toată lumea, noi suntem academicieni. Fețele ospătarilor care erau deja cu tăvile în mâini s-au schimbat, sau mai bine zis s-au pietrificat, eram 30 de oameni. În scurt timp au spus că era loc în mansardă, dar acolo nu era nimic amenajat, am așteptat destul ca personalul să care mase, scaune, dar în final am mâncat ca academicienii singuri și nu cu toată plebea, printre plase de păianjeni și praf, foarte mult praf.

Cineva mă întreba zilele trecute, m-am gândit bine și am să-i răspund: cea mai grea încercare prin care am trecut, exercițiu, probă sau acum după 20 de ani pot spune examenul vieții, a fost când profesorul de medicină legală de la IML m-a pus să scot inima mortului din cutia toracică pe o tavă de aluminiu, tavă care strălucea perfid în lumina artificială a tuburilor fluorescente, dar nu pentru că ar fi fost nota de final, nu, ci doar ca un gest banal la care cineva te îndeamnă peste umăr. Eram îmbrăcată într-un halat bleu și purtam mănuși chirurgicale. Corpul meu dispăruse și din el rămăsese numai o palmă albă și atât, în rest nu existam, toate simțurile erau reduse la zero. La început fusese amorțeala, starea de leșin din care revenisem la fel ca în ziua aceea toridă de vară, la mare, când mă scufundasem și înghițisem apă. Auzeam înfundat voci, pereții se topiseră peste colegi, peste cadavre, aproape halucinant, și din toate astea rămăsese doar o palmă albă. O palmă albă care a scos o inimă roșie. Secționarea s-a făcut sigur și precis, cămăruțele erau cum nu mi le imaginasem, ce desenasem pe hârtie nu avea nicio legătură cu realitatea pentru că ochiul liber și de la o distanță de 30 cm nu vedea foarte bine Sângele era gros, închis la culoare, toată apa se evaporase de multe ore, nu mi s-a prelins printre degete așa cum mă așteptam și s-a făcut o pată ca și cum aș fi deschis o cutie de vopsea ci nu o inimă. Când mi-am privit palma am uitat și de ventricule și de atrii, mâna părea că abia fusese scoasă dintr-un cui. Și cred că da, asta a fost marea încercare de până acum, marea răstignire, când mori pentru altul. Așa simțisem, că am murit pentru a da viața mortului de pe masa de disecție. Habar nu aveam cine era, mai ales că la autopsie pielea scalpul se trage peste chip, ceea ce mi s-a părut foarte bine, altfel chipul acela m-ar fi urmărit toată viața. Era un om. Atât. Un om găsit mort într-un parc, pe care nu-l revendicase nimeni și devenise material didactic. Și acum mi se pare că sună incredibil, și vorba lui Albert Camus: Numai să nu aparțin acestei lumi. Peste ani și ani, fiică-mea în tren, odată când se plictisea, mi-a deschis pumnul și mi-a făcut cu carioca roșie cercuri și iar cercuri în palma pe care i-o oferisem foaie de hârtie. După 5 minute palma arată la fel, ca și cum fusese pătrunsă de un obiect ascuțit, pătrunzător.

Până la urmă lucrurile care lasă semne nu sunt întotdeauna cuțite sau eu știu ce ghimpi, crengi în care m-am zgâriat și au lăsat cicatrice, știu foarte bine că astea se uită chiar dacă mă văd zi de zi în oglindă și semnul de la sprânceană e încă acolo și va fi pentru totdeauna, cum la fel de bine știu că pot rămâne însemnată în bine sau în rău după o întâmplare, pentru că nu, unele urme sunt frumoase.

Seara se lasă din nou roșie și catifelată precum cortina unei scene de teatru, nu e încă șapte dar ies pe balcon și mă așez la măsuța de plastic cu privirea țintă spre orizontul care în curând, înfometat, va începe să mistuie soarele în fâșii care se vor alungi până la mine și indiferent ce s-a întâmplat astăzi pare că nu mai contează. Ziua a năpârlit ca oricare alta, o va face și mâine, un timp care se tot jupoaie, nu doar pe el, ci și pe mine, cine știe cât, cine știe cât. Oamenii ies și ei pe balcoane, unii aproape alergând, cu pahare sau căni în mâini, alții înveliți în păduri, bolnavi, parcă ies să salute, să spună la mulți ani sau la revedere, oricum ca la un eveniment de sărbătorit și de nepierdut. Un mic delir, și nu e vorba de nicio substanță narcotică, muzică sau rugăciune, e doar o îmbăiere în materia colorată a asfințitului care se diluează chiar în sufletele noastre speriate, astfel că, vrem nu vrem, luăm parte toți la această tehnică picturală.

(foto din arhiva personală)