Carmen Sorescu
Enciclopedia zeilor (XIX)
Biletul de ieșire din spital pentru mine era echivalent cu un bilet spre rai, spre lumea cealaltă, chit că asta însemna întoarcerea la Bucureștiul parcă mereu plouat, cu oameni morocănoși, triști, mincinoși, la opera de artă scofâlcită de micime în măreție; dar și la câțiva prieteni care, oricât m-aș fi rătăcit și scurs, erau mereu la locul lor ca niște niște stâlpi de Iluminat pe marginea drumului, după care mă ghidam. Asta pentru că, întotdeauna apele reziduale se varsă în apele curate și nu invers, iar eu mereu avusesem ceva de curățat, amintiri, gânduri, nu avusesem niciodată acea limpezime inteligibilă a minții, nici transparență sau claritate. În mine sunt tot felul de plante agățătoare care acoperă, ivite așa, nici eu nu știu de unde, dacă nu din natura mea; astfel că mereu am nevoie de ceva sau cineva să distileze, să mă facă să las impuritățile jos ca și când ar fi arme letale. Și exact așa cred că e, dacă cineva mă place, mă place pentru imperfecțiuni, pentru acel ceva care mă scoate din tipare.
Este adevărat, învățăm despre toate lucrurile posibile și imposibile, numai despre moarte nu. Bunele maniere acasă, apoi tot felul de materii în tot felul de școli. Eu una, m-am cam prins de când eram mică și bunica mă trimitea în grădină să culeg crăcuțe de busuioc, știam în sinea mea că mai murise cineva, știam că nu folosește la niciun fel de mâncare pentru că tuturora ne amintea de moarte și nimeni din familie nu suporta mirosul. Știam că oamenii când mor nu mai mișcă sunt duși la cimitir și gata totul s-a terminat. Desigur, e fix așa, nimic nu a schimbat partea crudă a realității, doar că acum, după mulți ani, partea crudă a irealității a luat locul încet, încet și îmi apar tot felul de scenarii bizare: cum ar fi dacă… unii nebuni poate au dreptate; Citat din memorie: Și toți aceia care dansau au fost făcuți nebuni de toți aceia care erau surzi și nu auzeau muzica, Friedrich Nietzsche.
Priveam zilele trecute un video-clip cu actorii care au decedat în 2024, în partea stângă era o poză din tinerețe, în partea dreaptă una la bătrânețe, despărțite de o ramă, și mă gândeam că exact acolo este clickul, acolo se face trecerea, fiecare fotografie purta și viața și moartea, viața creștea până la un anumit punct, după care moartea prelua ștafeta cu schimbările, ei bine, acel punct, acel la un moment dat, acea secundă făcea ca trupul să o ia înapoi, să descrească. Știu, e ridicol să vorbesc despre lumea cealaltă cât toată lumea e preocupată de viața, să zic, tereastră. Nu am fost nici măcar până la faimoasa graniță, nici nu știu dacă există o astfel de frontieră sau este doar o prelungire a firii. Dar, cu cât am stat mai mult în spital, am fost singură și cu cât m-am descoperit mai bine dintr-un inevitabil neplăcut, simțind fiecare clipă a prezentului nu ca pe o picătură de sânge care se scurge din perfuzie ci ca pe o picătură de ceară, am dat de multe uși, care, paradoxal sau nu, duceau în afara mea, dar nu pe holul prost luminat ci pe altă parte a lumii acesteia. Efectiv, prefer drumul drept, nu-mi plac macazurile, nu-mi place să mă dau jos din viață și să schimb direcția, la un moment dat vine vremea când mă schimbă ea pe mine.
Una din rugămințile Katerinei, după ce aveam să ies din spital, a fost să mă duc să văd o clinică care-i fusese recomandată, îmi dăduse și adresa, numele de contact, și mai ales să întreb la telefon până să ajung să vizitez: Cât costă să mori decent!? Pentru început am căutat pe internet să văd în ce parte a orașului este și cum ajung, aveam să găsesc acest loc: Lumea cealaltă, i-am zis din prima, fără să știu ce voi găsi acolo, așa că, am sunat, am aflat prețul, 400 euro/zi, și acum câteva zile am fost să-l vizitez.
Am mers pe jos cam 2 km pentru că locașul era undeva ascuns printr-o pădurice, la periferia orașului, mașinile nu ajungeau aici, era o parcare unde scria pentru vizitatorii centrului, nici stâlpi de electricitate, dar nici urmă de om. Eram singură, așadar, pe aleile unei păduri necunoscute și pe măsură ce mergeam, la fel ca în desenul animat The Lion King, când cei doi puiuți de leu se apropie și văd colții imenși ai unui schelet de elefant, apoi tot cimitirul în splendoarea lui înfiorătoare, se mirau cât de înmărmuritor este locul și totuși înaintau dintr-o curiozitate infantilă, la fel am văzut și eu, mai întâi acoperișul clădirii, apoi parte din ziduri, uși, și încet, încet mă apropiam de grădină și avem să mă aflu numai printre oameni în cărucioare cu rotile, cu capetele căzute într-o parte abia respirând. Am ajuns lângă un bărbat în carne și oase, numai că, pentru el, corpului lui era absent, l-am privit în ochi vrând să îl întreb ceva, și parcă mă privea din fundul lumii, de undeva de unde nimeni cu nicio funie nu l-ar fi mai tras la suprafață.
