Carmen Sorescu 
Locul în care trăiesc nu este nici oraș, nici sat, nici cătun, nici corp. Știu că la adresa mea din buletin este trecută o stradă, un număr și o localitate, dar eu nu trăiesc acolo și nici măcar în mine, trăiesc în afara mea. De dimineața până seara merg pe străzi, intru în diverse clădiri, birouri, magazine, bănci, clinici, farmacii, mă plimb prin parcuri, circul cu tramvaiul, cu metroul, mai mult de atât, caut adrese, oameni, caut locuri libere pe care să mă așez, mai ales în sălile de așteptare, mai ales din gări dar și uneori în viețile altora. Se poate și asta. Uneori când stau la coadă se întâmplă ca unul sau altul să-mi facă semn cu mâna, să mă vadă, să mă cheme, uneori, chiar dacă sunt pe o listă, asistenta medicală uită să mă strige, îmi trece ora, rândul, apoi o iau de la capăt pentru că sunt alții în fața mea, la fel se întâmplă cu prietenii, nicio diferență, stau, de data asta într-un colț imaginar al ușii lor până își amintesc de mine. Tot timpul sunt alții în fața mea, care vor ceva mai repede, mai acut, dacă se poate imediat, tot timpul sunt alții cu mâna mai întinsă, mai lungă, cu privirile mai ascuțite, mai adânci, care se înfig mai repede, mai lacomi sau mai bolnavi.
Tot timpul sunt ultima. Mereu aștept. De aceea viața mea e niciunde, nu pot pune degetul pe un perimetru anume, să spun, da, locuiesc aici. De obicei folosesc hărți, de hârtie sau digitale, înainte de a pleca undeva arunc o privire și mut harta direct în minte, îmi iau puncte de reper în mintea mea, clădiri înalte sau străzi foarte cunoscute pe care am mai fost, dar și în timpul mersului folosesc un gps de pe telefon care știe scurtături, locuri neaglomerate. La fel oamenilor, le știu hărțile, ce fel de răspunsuri au, mofturi, întrebări, știu și aici semnele de circulație, pot evita ambuscade, amenzi, iar amenzile date de aceștia sunt mai usturătoare decât dacă aș plăti o sumă de bani. Dacă li se pare că-i deranjez sau că nu le-am dat răspunsul dorit în timpul necesar sau se cred induși în eroare tot din pricină că nu sunt atenți, nu caută, nu știu exact și mai ales pentru că se grăbesc, toți parcă în psihoză generală aplică tratamentul silențios, o vreme mă suspendă din viața lor, o pedeapsă tacită și usturătoare în același timp. Prin urmare, stau atârnată în propria mea viață deasupra orașului până când acești corbi nesătuli mă lasă în pace.
După care, plusul de valoare, locul în care m-am născut și în care am copilărit nu este la fel cu un altul străin sau în care locuiesc temporar, hotelurile cu tot ce au în jurul lor, de exemplu, sau chiar locul în care locuiesc permanent. Nu mă leagă nimic de acest loc nou, nici alei, nici primul sărut, nici prima căzătură cu bicicleta, nici juliturile, nici prima înghețată, pufuleții cu ciocolată, mandarinele; toate astea știu și acum, nu doar locul ci și anotimpul, ora din zi, sunt multe amintiri are s-au înfipt ca sulițele într-un corp care urma să crească, urmele se văd, cicatricile. Bucureștiul, pentru mine, este închisoare, la fel cum pușcăriașii se plimbă prin curtea penitenciarului după un traseu prestabilit, au un program, oră de trezire, de mic dejun, de somn, ore de muncă, dietă specială, stingerea, alarma, tot la fel corpul îmi cere o anume disciplină, o disciplină a nerătăcirii. Milioane de locuitori, fiecare o Matrioșcă, vieți, multe vieți, unele în altele, păpuși colorate în păpuși colorate. Lăsând de-o parte vizitele scurte pe care le făceam cu părinții în București când eram mai mică, prima mea zi cu domiciliu stabil în acest oraș a fost prima zi a studenției: îmi amintesc camerele de cămin, clădirile aliniate care nu lăsau soarele să răzbată, sutele de studenți gălăgioși, care și ei la fel ca mine căutau, căutau bezmetici scările, holurile lungi și întunecate, camerele goale, paturile suprapuse și mai ales mizeria din dușuri, conductele ruginite, sparte, robinetele negre, blocate, stricate – chiar ieri am avut un alt vis maladiv, incontrolabil, printre multe altele pe această temă, când îmi caut camera care-mi era repartizată și deschideam uși și alte uși pentru că numărul ei nu era scris nicăieri și dădeam de dușuri și alte dușuri murdare și care mai de care mai jalnice. Derapajul realității în vis mi se pare că e o altă viață pe care vreau să o retrăiesc să pot îndrepta ceva, dar în vis nu construiesc și nu repar nimic, doar reiau o poveste tristă, ceva din mine nu mă lasă să uit, doar reiau și reiau acestă poveste neagră, ireductibilă și total antagonic față de ceea ce îmi imaginam.
