Carmen Sorescu Avea un chip grav, matur, care ar fi putut foarte bine să fie pus ca mesaj pictural pe rachetele sau pe sondele spațiale și trimis în spațiu, acel chip reprezentaiv pentru rasa umană. Așa arăta de bine, tuns scurt, foarte hotărât, cu deciziile deja luate, gata să le pună în aplicare, genul soldat, trecut prin toate, rănit, de gloanțe, de femei, vindecat, părea că se duce la cer cu mare ușurință, cât ai clipi, dădea mâna cu Dumnezeu, vorbeau, punea țara la cale și se întorcea firesc la treburile pământești. Spuneam asta să mă conving că el însuși e cât se poate de uman, să mă asigur că e om și că e în specia mea. Tot ce trebuia să fac era să trec de efectul extra-terestru. Și apoi frigul. Acel frig care mă lua și nu-mi dădeam seama de ce, normal era să mă ia emoția, caldura, dar era clar ca totul era pe dos, pentru că el era cel anormal, nu eu. Juram că e o ființă nepământeană, de-asta cred că am și ținut să-l cunosc, de la distanță părea înalt atât cât mi-ar fi trebuit să mă ridic pe vârfuri să ajung la gura lui. Și cel mai mult îmi plăceau ochii ăia de extraterestru înfipți adânc nu doar în orbite, ci reușiseră un efect mai amplu, să se înfigă în mine, albaștri, verzi, nici nu-mi dădeam seama, cert e că mă lua cu frig, și-am zis să-mi încerc limitele, de obicei nu fac asta, dar am îndrăznit să lupt cu frica. Citisem câteva cărți și ce-mi plăcea era că nu era vulgar deloc, agresiv nici atât, așa cum noua generație prin care se perinda era, nimic despre iubire, dar nimic. Ușoarele cearcăne i se întrevedeau de la o distanță apreciabilă, tulburarea, forfota, zbuciumul din interior i se citeau pe chip. Neastâmpărul, neliniștea, toate astea pricinuite de cine știe probleme, îi dădeau un aer de neîmblânzit. Chipul lui zi și noapte spunea același lucru: nu ai ce să-mi faci, nu am remediu, eu sunt soldat, lupt, cad, mă ridic, mor, îmi revin, așa e stilul meu. Mă atrăgea faptul că puteam să-l ating, să-l fac bine, să-i dau din mine ce avea nevoie, devenisem dintr-odată un medicament pur personalizat pentru el. Nu aveam decât imboldul lipiciunii de-a trata, ca și cum aș fi fost crema perfectă. Pe de altă parte, simțeam că și el este unguentul potrivit. Nu știu cum se făcea, dar de fiecare dată dintr-o mulțime, fie și de câteva sute de persoane, știam fără să gândesc prea mult care mi se potrivește, corpul făcea alegerea dinaintea mea, apoi ceva se întâmpla și mă întorceam de unde plecasem, rațiunea își dădea seama mai târziu.
Dar cum naiba aveam să-i spun, știi, eu sunt medicamentul tău, când, de fapt, era invers. Și nu aș fi vrut să-l mint, trebuia să mă gândesc la ceva ingenios cât să mă vadă, așa că la un moment dat am riscat și i-am zis: Mi-ar plăcea să am numărul tău. Și el a spus: Bucuros! Totul era în contextul unei discuții despre cărți, edituri. Mi-a dat o carte de vizită pe care avea câteva numere, mi-a explicat care, cum, de parcă l-aș fi sunat de 10 pe zi și să nu încurc, apoi s-a retras, eu la fel, rușinată de faptul că i-am cerut cartea de vizită. Când am plecat, am lăsat-o special pe masă, în capul meu era să mă întorc după ea după câțiva pași, dar el a văzut și-a alergat spre mine:
-Ai uitat cartea de vizită.
-Aaa, mulțumesc.
Și aici am câștigat puțin teren. Ce-mi displace chestia asta cu lupta, care pe care, ca și când ne-am lua gâtul, ne-am omorî și trebuie să aplicăm cine știe ce tactici, parcă aș fura, parcă aș fi o hoață care atentez la pământul altuia. Îmi displace total să joc teatru, îmi place să fiu sinceră, vulnerabilă. Așa și, îmi plăcea de el, și-a dat seama, și? Poate și lui de mine, dar nu mă vedea din umbra aia în care era și mă grăbeam, nu puteam să-l pierd.
Asta a fost aseară, revin la text peste câteva zile…
(va urma)
***
Au trecut două săptămâni, azi am să-l sun, nu știu ce să-i spun, trebuie să trec de ridicolul situației, dacă-i lăsam și eu cartea de vizită poate deja eram împreună acum, dar soarta este fix în mâinile mele și, dacă e așa, o să accept să fiu și ridicolă, și nesimțită, doar că trebuie să-l sun, o să fie ca naiba, ce să-i spun, unde să-l invit, la cafea, la un gin tonic, nici vorbă, nu pot face asta, este peste ființa mea, colega mea spune să-l iau cu niște chestii de serviciu, dar până la urmă o să fiu sinceră și directă, pur și simplu, am să-l sun așa simplu, dezarmată, dezbrăcată deja din limbaj.
-Alo, bună seara, sunt Clara, ne-am întâlnit la ziua de naștere a lui….
-Aaa, nu credeam că mai suni vreodată, chiar în clipa asta numărul tău e ca și salvat, îmi cer scuze că nu am dat de tine…
Părea să am o scăpare, el era deja colacul care mi se aruncase deodată la gât.
-Știu, nu-i nimic, nici nu aveai cum.
-Vino la mine diseară!
A spus el direct și fără nicio ezitare exact ca o gheară de urs pe față, o tăietură scurtă, rapidă apărută de niciunde și care avea să lase mult timp o cicatrice vizibilă tuturor.
-Mai bine vino tu!
Am rămas înțepenită de rapiditatea acestor propoziții scurte și percutante, vocea lui ajungea ca o înțepătură otrăvitoare care-mi paralizase tot, corp, gândire, eram ca un robot, îi preluam dorințele și le executam.
Nu știu cum am spus propoziția asta: Mai bine vino tu, era ca și când nu eram eu, când i-am auzit vocea așa permisibilă, chiar iubitoare, cu o adâncă inflexiune de-a mă proteja, m-am simțit în al nouălea cer. I-am dat adresa și am închis repede. Brusc, apartamentul devenise acea navă spațială în care pluteam și mai ales nu mai recunoșteam nimic, fiecare obiect devenise străin, fiecare obiect aștepta să fie descoperit alături de el. Cu cât mă învârteam prin casă să strâng din lucrurile aruncate anapoda, vedeam chipului lui cum se învârtea odată cu mine, știam unde va sta și îmi imaginam puținele cuvinte pe care le va spune, îl simțeam speriat, deși la telefon păruse cald, nerăbdător. Nu-mi imaginam ce făcea, niciodată nu făceam asta, nu-mi imaginam prezentul, pentru că prezentul era ca și mort, îmi imaginam viitorul. Deodată, aud vibrațiile telefonului pe măsuța de sticlă, noroc că eram aproape.
-Alo!
-Eu sunt, am un plan.
-Plan?
-Da, când vin la tine. Am emoții, am mari emoții…
-Și eu…
Când am spus: Și eu, nu mai era loc de niciun joc între noi, era ca și cum recunoșteam amândoi că suntem morți.
-Te ascult, spune ce plan.
-Când intru vreau să ne sărutăm de la ușă, 4 minute, apoi să facem cunoștință.
-Să facem cunoștință din nou?
-Da.
-4 minute?
-Da, nu-mi dau seama e mult sau puțin? Nici eu, dar așa o să ne treacă emoțiile…
-Bine.
-Pot să vin mai devreme, eu sunt gata, pot veni acum, în 30 de minute ajung.
-Bine, vino!
-Auzi?
-Da!
-Și cum ne dăm seama când trec 4 minute? O să pun alarma telefonului…
-Haha, lasă că nu e nevoie, alarma o să fii tu, când nu mai poți te desprinzi… Am un cadou pentru tine…
(Exact ce spuneam mai devreme, se desprinde ca modulul spațial de rachete …)
-Da?
-L-am luat a doua zi după ce ne-am cunoscut, știam că vei suna, dacă nu mă crezi am bonul cu data.
-Te cred.
Culmea era că și eu aveam un cadou pentru el. Îi cumpărasem o ciocolată de 300 grame, roz, cu spumă de zmeură și cu zmeură întreagă prin ea, apoi am mai luat una, am zis sigur o să-i placă. Am avut mereu față de toți iubiții mei sentimentul matern de a-i hrăni cu ce e mai bun, tot timpul le-am gătit tot felul de budinci, prăjituri, acum mor de râs, cred că voiam să țin loc și de mamă, să se simtă copii, să fie serviți, înveliți. Dar m-am trezit într-o zi când un fost iubit mi-a zis direct: Te rog frumos, nu mă mai întreba dacă am mâncat azi! Îmi aduci aminte de mama, eu vreau iubită. Pfuu. Am zis bine și mi-am dat seama că am o problemă, instinctul nu mi-l puteam opri. Grija mea era cu ce-l servesc când va intra, nu mă așteptam să se întâmple așa repede, aveam tot felul de băuturi, alune, dar mă bazam că voi comanda ceva de mâncare de la restaurant.
M-aș fi băgat sub duș cu totul, era tot ce mă putea calma, apa fierbinte căzută pe creștet era remediul meu garantat 100% de-a scăpa de oboseală și stres, dar era exclus, nu aveam timp să-mi usuc părul. Așa că mi-am prins părul într-o clamă, mi-am făcut duș, am amestecat pe piele esențe de parfumuri din 5-6 sticluțe din cutia în care erau în total 24 de sticluțe de 10 ml și mă gândeam că în viața lui nu va ști ce parfum am folosit pentru că nici eu nu știam, voiam să fie ceva unic. Am dezlipit toate etichetele de la cele 24 de sticluțe și le-am aruncat, oricum nu recunoșteam esențele, dar așa eram sigură că nu voi ști niciodată ce am folosit, și nu doar că va fi unic, dar amintirea parfumului nu va mai putea fi refăcută vreodată. Râdeam în oglindă și-mi spuneam ce măsuri de precauție îmi iau și eu… Mi-am pus rochia neagră din bumbac, de plajă, lungă până în pământ, destul de mulată și sandale fără toc, tacit: nu vreau să te cuceresc (ești deja). Râdeam și nu prea de scenariul meu. Țâââr. Țâââr. Tremuram.
Deschid ușa și văd mai întâi un buchet de trandafiri galbeni, foarte galbeni, apoi fața lui gravă, ochii migdalați și buzele senzuale care au spus doar: Salut! A lăsat cu grijă buchetul jos lângă ușă și m-a luat în brațe.
***
A doua zi când am vorbit cu soră-mea și i-am povestit, i-am zis că a fost exact cum mă așteptam: A intrat cu fața aia gravă și a spus doar: Salut! Exact cum scrie pe o capsulă a timpului și apoi s-a aruncat în spațiul meu vital: Aici rasa umană. Homo sapiens. Terra. Pământ.
Ea râdea de murea și eu îi tot povesteam cum e cu A gift from Earth sau Fly me to the Moon.
-Și?
-Și după 4-5 minute s-a dezbrăcat de tot, singur, și s-a așezat cu mâinile sub cap pe patul meu, ca și când era la el acasă.
-Serios?
-Foarte serios.
-Și tu?
-Eu nu știam ce să fac, noroc că a zis el, dezbracă-te și vino lângă mine.
-Și tu ce ai făcut?
-Ce să fac, ce-a zis el, m-am dezbrăcat și m-am dus lângă el.
-Te-ai dezbrăcat singură?
-Da.
-Incredibil.
-Da, incredibil.
-Și el ce făcea?
-Ce să facă, se uita.
-Cum adică se uita?
-Pierdut în spațiu!
-Haha!
-Haha!
(sursa foto: social.techjunkie.com/
