Enciclopedia zeilor (XVI)
„Am înțelepciunea celui condamnat să moară, nu posed nimic, aşa că nimic nu mă poate poseda” – Mahmud Darwiș.
Ca și când ar fi câștigat la loto, după o viață simplă și fără prea multe bucurii, Katerina avea în fiecare zi câte o dorință, de parcă moartea ar fi fost marele premiu. Ideea morții nu era absolut deloc confortabilă la fel cum ar fi fost dacă ar fi câștigat milioane de euro, nu dormea noaptea, avea febră, se gândea la toate lipsurile pe care le avusese, și de care, prin moarte, avea să scape sau să i se împlinească. Așa că, pentru început, își făcuse o listă cu obiecte mici care cândva i-ar fi făcut viața mai ușoară sau cu tot felul de mâncăruri pe care nu le gustase niciodată. Pe lista culinară figurau: budincă de griș, salate arăbești, medalion de vită și chiar o gură de whisky și-ar fi dorit să încerce. Economiile pe care le avea le pusese la bătaie, iar curierii ca niște spiriduși vioi, poznași, bine intenționați nu încetau să vină zi de zi cu tot felul colete care mai de care mai surprinzătoare. Nu deschidea niciodată singură pachetele, în primul rând nu putea, avea nevoie de o foarfecă sau un cuțit, iar aceste obiecte ascuțite nu le dețineau decât zeitățile. Se ridica singură pe spate cât putea de sus și apăsa butonul de panică atunci când o infirmieră aducea comanda de la poartă. O asistentă apărea după o vreme, obosită, cu ochii ieșiți din orbite, apoi trimitea vorbă să mă cheme și pe mine și încă două amice de suferință care se puteau deplasa. Cel mai mult o bucura bucuria noastră, se hrănea mai ales cu satisfacția care ni se citea pe fețe atunci când vedeam mâncăruri alese. Încet, încet sub patul ei se făcuse un mic depozit care începuse să nu mai fie pe placul șefului de secție și cu această neplăcere lista ei începuse să se micșoreze.
Katerina mai rugase pe cineva să cumpere și să decoreze camera cu baloane colorate și flori, infirmierele și asistentele fuseseră plătite bine să se poarte zi de ca la o superpetrecere de ziua de naștere unde sărbătorita ar fi împlinit în fiecare zi 18 ani. Fiecare injecție era echivalentul unei felii de tort. Am și acum în față imaginea asistentei care intra victorioasă în salon cu injecția ținând-o sus în mână, țâșnind din ea lichidul binefăcător și spunea: La mulți ani, am venit cu prăjitura! Katerina avea ochii închiși dar la auzul acestei propoziții zâmbea și dădea semne că-i place foarte mult. Ideea acestei transfigurări era singura distracție care îi mai aducea zâmbetul pe buze. Nu știam dacă eram spectator la o piesă de teatru sau aveam și eu rolul meu pe această scenă pe care ea o inventase, unde era și regizor și actor în rolul principal.
I-am spus că îmi amintește de un personaj dintr-o carte, deși nu-mi aminteam exact, dar așa se purta, învingătoare, ca un personaj deja celebru! Atunci mi-am dat seama că de fapt ea era personajul și cartea se scria de la sine în memoria mea. Când i-am cerut permisiunea a spus: Da, atât cât oamenii să nu ajungă ca mine: Să conștientizeze că sunt pe ultima sută de metri. Ar fi vrut să i se întâmple precum sportivului etiopian Lamecha Girma care în timpul unei curse de 3000 m a căzut. Îmi spunea că în timpul meditației și ea alerga la fel ca în timpul alergării fizice, mintea se oprea, nu se mai putea gândi la nimic, cu atât mai mult la amintirile care-i veneau neinvitate și la planuri eșuate din start. Voia să cadă în plină cursă, să nu-i simtă finalul. Moartea ar fi surprins-o la fel cum o surprindea deschiderea unui colet.
M-am gândit la dorința ei: Oamenii să nu conștientizeze moartea… Ce r fi trebuit să fac, să inventez ca muribunzii să nu își dea seama că vor muri curând, iar pentru asta ar fi trebuit să mint. Minciuna de data asta ar fi singura bilă albă din toată povestea. Și toate aceste minciuni ca niște picături de morfină turnate zi de zi ar mai fi anesteziat durerea, ar fi dat șanse planurilor. Chiar o rudă de-a Katerinei spusese că ar vrea să-i spună doctorei să-i dea niște vitamine și să-i spună că e tratamentul de cancer, tratament care, desigur, ei nu i se putea administra. Poate că, în acest caz, aceste minciuni nu ar fi pătat conștiința celor care le-ar fi spus. Această murdărie ar fi ușurat ultimele clipe de viață ale unui om, pentru că nu, nuferii ies din mocirlă. După toate discuțiile de pe hol, a doua zi, am observat o altă abordare, doctora venise cu un plan de vindecare, care desigur era o inducere în eroare, și după descrierea lui în care intra noi analize de sânge, un alt RMN etc, noi cei de pe margine trebuia să ne mirăm, să aplaudăm. De atunci în Katerina a încolțit speranța. Față de speranță, eu una, nu vream și nu am tocmai o părere bună, strâmbam din nas fără să mă vadă, pentru că dintr-o agonie se ducea în alta. Unul din scriitorii mei favoriți, Mahmud Darwiș, nici el: Speranța – o boală incurabilă. Distopia se transformase în utopie și invers din numai câteva mici lovituri sub centură, catalogate ba minciuni, ba minuni. Oricum, când am ieșit din camera ei, după multe zile, abia de data asta am spus: E de groază! Nu ar trebui să aruncăm cu minciuni atât timp cât și viața noastră e o pojghiță de gheață.
Una din dorințele Katerinei a mai fost: Să nu spui niciodată dacă am copii sau nu. Povestea trebuie să rămână așa cum a vrut, suspendată în aer, unde foarte puțini oameni ajung chiar dacă se ridică pe vârfuri… să culeagă fructele, să înțeleagă; iar pentru asta ar fi nevoie de o altfel de detașare de la sol.