Carmen Sorescu
Epifanii și alte povești de-o pagină
Foaia A4 este ca un tunel minier care străbate munții pe dedesubtul ființei, dacă trec prin el pot scoate aur, precum exploatările subterane de la Hunedoara, imagine cât se poate de asemănătoare. Treptele Romane există și azi, ce e drept, numai dacă am vorbit în prealabil a venit cineva să deschidă grilajul, după care am coborât în măruntaie, prin beznă și umiditate, numai cu o lanternă. Și totuși, pe măsură ce pătrundeam începeam să mă obișnuiesc și nu mi s-a mai părut deloc un loc strâmt cu o singură scară de incendiu prin care să răzbată o singură persoană spre salvarea de la flăcările ignoranței, dimpotrivă, eram copleșită de cât de mulți oameni doreau să intre. Să scriu o pagină despre o pagină albă – iată furcile caudine! Aici nu sunt victime, nu sunt lupte, doar o cursă unde cineva trebuie să capituleze, de cele mai multe ori o face cel care scrie. Aici mă pot deghiza precum s-au deghizat soldații în păstori presărând informații false atrăgând cititorii în capcane. Aș spune, distractiv; numai că neștiind ce să fac cu atâtea informații, cu atâtea amintiri care se conturează în povești, să fie pace sau război etc, eu însămi am devenit subjugată paginii albe. Mi se pare că jugul face un fel de triere, cum eram și cum sunt de partea cealaltă, din puternică slabă, din mândră smerită. De partea cealaltă se referă sau la viața de după moarte sau la ceva supranatural, la fel se întâmplă acum în clipa de față: sunt de partea cealaltă pe norul imaculat, pufos unde pentru minute bune pot dicta ce se va întâmpla. Mă gândeam că scriitorii sunt niște grandomani cărora le place să facă pe Dumnezeii fie și pentru câteva minute, pierd firul logic, se întorc cu pantofii murdari de prin mlaștinile trecutului, dar nu renunță, ei vor să fie mai departe zeitățile acestei zone neîngrădite, și cu cât e mai largă cu atât e mai greu de administrat. Eu una mă mulțumesc să scriu ce simt și atât, fără genuri pretențioase, nu scriu nuvele, romane, SF-uri, cum ar veni în ale scrisului sunt încă în stadiul de larvă, nu am erupt, dar recunosc, prefer pereții protectori decât aripile firave. Foii albe i-am tot spus în fel și chip, banchiză, miriște, câmp dar e mai mult de atât, e prea multă forfotă să fie doar o ascensiune în mintea mea ca pe un pisc golaș, și curios, nu sunt singură, am descoperit oameni, personaje, care nu se nășteam dacă nu scrijeleam încetul cu încetul până la descoperirea propriului meu alfabet.
Foaia A4 este mai mult un drum al Golgotei care furnică de soldați, oameni simpli, leproși, băgători de seamă, cerșetori cu mâinile întinse care nu vor nimic ci dimpotrivă îmi oferă amintiri sub forma unor coroane de spini, știu sunt ale mele, trebuie să le accept chiar dacă dor. Dar nici prin cap nu-mi trece să mă grăbesc sau să scap, nici atâta, nu am de prins niciun tren, niciun avion, nicio iubire, de vreme ce le am aici pe toate. Tot ce-mi doresc e să arăt ca un om de rând. Să nu mai contemplu la marginea paginii precum la marginea mării, să nu-mi mai închipui cum era acum 1 000 de ani sau cum va fi peste 1 000 de ani. Nu mai vreau să pun în balanță binele cu răul ci dor binele cu binele, talerele să fie mereu în echilibru, numai că pe foaie acele ceasului se dau peste cap de la sine, la fel Nordul cu Sudul, ziua cu noaptea, sângele curge dinspre hârtie spre inimă, oamenii sunt mereu copiii unui singur om, nu ne mai tragem din mame diferite, din tați cu alte nume, este foarte diferit sau este cum vreau. Când am la îndemână această deschizătură adâncă în mine însămi e și păcat să nu intru, numai cine nu explorează nu găsește mutații sau chiar specii noi. Ce se întâmplă cu mine când intru în contact cu alte celule, scrie deja mai sus; sau, de ce nu, poate mă combin cu crengi, cu flori. Și pentru că tot am funcție decizională voi închide textul așa:
Mi-ar fi plăcut să nu fi existat foi albe, universul ar fi părut mai mic, mai ușor de cuprins.
