Lecția de anatomie

Nu-mi place să mă plimb printre oamenii vii, nu-mi place să merg în Centru  Istoric, nu-mi place printre oamenii vii. Crucile lor sunt încă lipite de carne și ei încă se zbat cu neputința asta de-a se dezlipi. Îmi place să mă plimb prin cimitire, să citesc epitafe, sentințe morale. Aici aerul e mult mai rarefiat, parcă aș fi pe un vârf de munte, nu știu de ce dar și păsările planează mai jos. Zborul aici nu mai e o armă, nu trebuie să mai fugi din calea pericolului așa cum fuge un porumbel pândit de-o pisică. Aici nu mai pândește nimic. Totul e spus. Totul e cântărit. Cumpărat deja. Zborul e la el acasă. Îmi place să le spun tuturor că-i iubesc, că-mi pare rău că nu mai sunt printre noi, și ei pe dinăuntru, cumva foarte sus în josimea lor, îmi spun toți în cor: Ce știi tu, e mult mai bine așa, și continui să înțeleg, mergând agale printre indicii funerare că indiferent de anotimp în cimitire pământul e proaspăt săpat, florile izbucnesc de oriunde, că indiferent de anotimp în cimitire e mereu primăvară și oamenii pun alți oameni la încolțit, simplu, banal, cu gesturi firești, fumegând candele peste răsadul de vieții. Într-o zi voi tăia și eu întunericul cu lumina din mine. Într-o zi voi adormi și eu ca opera de artă pe fundul oceanului.

*

Dacă vreți să mergeți într-o excursie în grup cu necunoscuți sau cu prietenii, fie la Paris, fie oriunde, mai bine stați acasă. Fiecare trebuie să-și bifeze lista de muzee, parcuri, catedrale, magazine, vinuri, brânzeturi, și eu la rândul meu, recunosc, aveam ceva de marcat. Dimineața în holul hotelului auzeam vocile ca un bâzâit de albine leneșe, care abia se treziseră și urmau să facă planul la miere, care mai de care nu știa de unde să fure nectarul. Am băut un espresso și ridicându-mă în picioare le-am spus:

– Eu plec singură!

Mai bine tăceam, roiul s-a mutat deodată pe mine: Cum, de ce, te rătăcești, te fură, îți vine rău, nu e bine, nu așa am vorbit.

– Eu plec singură, mă duc în Père Lachaise.

Iar zumzetul: Noi de asta am venit, ce acasă nu avem cimitire, avem și noi morții noștri, mai bine du-te la Napoleon, mai bine vezi un mort celebru.

– Chiar nu ați înțeles, eu plec în La Père Lachaise. Ia vezi că era pe listă, mă adresam unui amic care făcuse pe whatsapp: Paris Group și stabilisem acolo Paris attractions.

– Stai să stabilim și noi atunci ca oamenii, să bifăm, cine naiba a pus pe listă?

– Eu.

– Eu nu am libido de cimitire, râdea el.

– Eu am, asta e, știam că parizienii vii nu sunt pe gustul meu, îmi încerc norocul dincolo.

– Cine naiba a pus pe listă? Repeta el… fără încredere în afirmația mea.

– Eu și ați zis da toți pe whatsapp. Dar hai să nu mai dezgropăm morții cine, cum, hai mai bine la ăia autentici, vii, na, ce naiba, așa poate înțelegi.

– La morții vii?

– Exact. Dar mă duc singură, fără cortegiu că încă nu mă-ngrop. Râdeau toți și eu voiam să mă autoextrag ca pe vremuri, când bunica spunea despre un dinte de lapte: Doare puțin, mamă, dar poți și singură, asta simțeam acum, cum că pot și singură și va fi un pic dureros că mă rup de ei.

– Acolo nu e Jim Morrison?

– Ba da, răspund unei voci fără chip, chipul nu-l vedeam de câți eram, nu foarte mulți, dar atât cât să nu văd..

– Mai este mareșalul Michel Ney care a luptat alături de Franța în multe bătălii dar a sfârșit executat chiar de soldații francezi pentru trădare prin propriul ordin: Soldați, foc!  În timpul procesului părerile au fost împărțite, mulți mareșali au refuzat să-l judece, dar spune Napoleon: L-au lăsat să fie omorât. Tocmai felul acesta de moarte l-a martirizat.

– Seamănă mai mult cu o sinucidere: Soldați, foc!

– Da, cam așa, o să fie frumos!

Am plecat cu vocea fără chip după mine, după prima străduță mergând spre metrou vocea căpătase trup, era un băiat cam de vârsta mea destul de plăcut. Îmi plăcea mai ales mersul vioi, rapid care se sincroniza perfect cu al meu, mânca din mers un sandwich, citea reclame, părea că ne înțelegem. I-am spus că am experiența plimbărilor prin cimitirul Belu și deodată am simțit cum capătă încredere, se lăsase pe mâna mea, abandonat, cu un fel de respect ciudat ca și cum intrasem nu de mult în legătura cu lumea de dincolo și știam foarte bine cum stă treaba.

În cimitire păsările zboară mai jos pentru că aflându-mă pe pisc distanța dintre mine și păsări e diminuată și ele par că zboară mai jos, de fapt, eu sunt mai sus. Cum aș fi la cota 2000, Sinaia. Apoi efectele secundare se resimt: urechile se înfundă din senin, oxigenul scade brusc la auzul plânsetelor, aerul se oprește în piept și nu vrea să mai treacă, ca și când pasul în cimitir e o primă lecție de viață sau de moarte, încă nu-mi dau seama. Mergeam încet pe alei fără să mă uit în spate, ca și cum niște ochi din tufișuri erau pe urmele mele.

La fel pățisem când am urcasem cu telecabina la Bușteni să ajung la hotelul Peștera, s-a stricat cea de-a doua telecabină, apoi a urmat revizia după defecțiune și deja mă învoisem două zile, am fost nevoită să plec acasă pe alt traseu, de data asta pe jos. Am mers 20 km, de la hotel Peștera, peștera Ialomiței, spre lacul Bolboci, până în satul Glod din nou spre Sinaia. Nu priveam în urmă de frică, undeva înăbușit se auzea zgomotul unei drujbe și pentru mine era singurul semn uman. În imensitatea acestui spațiu, a cărei parte eram, ce e drept foarte mică, în peisajul muntelui nu puteam să cuprind nimic, mă înghițea și mă fărâma, astfel că viața mea era ca a unei furnici și cu asta mi-am zis că așa mică ursul nu are cum să mă vadă.

In cimitir era cam la fel, moartea nu avea cum să mă vadă în imensitatea ei, eram în burta ei demult, dar nu-mi venise rândul.

La intrarea în cimitirul Père Lachaise se vindeau hărți, cu aleile și mormintele, am cumpărat una. Nu știam că există hărți și în loc să-mi ordoneze mintea prin structura și acurateța ei, ideea în sine de hartă mai rău m-a debusolat.

Pentru cimitirul de la țară nu aveam hartă decât în cap, hartă pe care bunica mi-o impregnase în cap ori de câte ori mergeam spunea, chiar dacă cu timpul învățasem drumul: Cel mai bine intrați pe poarta laterală, vă duce aproape drept, treceți de cavoul lui Gheorghe (care era impunător și nu aveai cum să-l ratezi), așa, o țineți drept mamă până la corcoduș (corcodușul e și azi punct de reper, un fel de far al cimitirului), vă uitați după crucea galbenă a lui Marcel, să n-o schimbați că așa am pomenit-o, și ați ajuns. Să nu o luați pe intrarea principală (era cimentuită) chiar dacă pe asta vă mai murdăriți, pe acolo vă încurcați. Cimitirul era mare dar nu atât încât să nu nimerim locurile de veci. Nu știu de ce bunica a trăit toată viața cu frica că nu ne nimerim mormintele. Ea se adresa mereu la plural chiar dacă eram singură, cu mama sau soră-mea, nu conta, ea se adresa de parcă se adresa și copiilor mei încă nenăscuți, și de ce nu, întregii lumi. Cel mai mult îi plăcea când eram singure în tot cimitirul, parcă o și văd, se așeza undeva pe marginea aleii, se uita așa vreme de câteva minute și spunea: Hai că suntem singure. Și asta era și expresia soră-mii când plecau părinții de acasă: Hai că suntem singure, și tot ce făceam era să ne punem casetele cu Abba și Boney M și săream în pat. Era vorba de aceeași libertate până la urmă, așa că descătușate ne bucuram împreună vreme de-o oră. În momentele acestea bunica avea pe față o liniște cum în curte nu o văzusem niciodată, ocupată fiind de treburi, încruntată sau obosită, aici o brumă din senin venea și i se așeza pe chip. O brumă de pace și împăcare, o altfel de jale. În drumul spre mormintele noastre bunica ne explica nu doar cărăruia pe unde să mergem dar și unele întâmplări ale morților sau crucilor. Crucile aveau poveștile lor de sine stătătoare, cine le făcuse, cine le scrise. Fiecare cruce avea câte-o poză pusă chiar la mijlocul ei, poză care era de-acum oglinda, prelungirea mortului înapoi la suprafața pământului. Bunica când vorbea, deși vorbea încet, acapara tot aerul, un suflu de explozie mă lovea, mă trântea și povestea mă lua cu ea, daca mai reveneam era bine, dar de obicei mă trezeam abandonată pe un câmp imaginar plin de flori și tot vocea ei mă aducea înapoi: Hai ce-ai înțepenit acolo că avem treabă.

La fel de neașteptat m-a trezit acum vocea fără chip care se ținuse după mine o vreme și iar se corporalizase printr-o remarcă:

– Uite-l pe Jim Morrison, are și pază, ai văzut e singurul mormânt cu pază? De ce oare că doar nu pleacă?

Spunea el răpus de paznicul care reușise metaforic să-i doboare credința cum că morți ar sta numai în sicrie.

– De ce naiba are pază?

– Vii la Paris fără să știi ce-a zis Jim Morrison despre mormântului lui, rușinos, măi, documentează-te.

El se uita biciuit de cele câteva cuvinte spuse de mine în glumă.

– Eu merg încolo, și-i fac semn cu mâna, mai rămâi aici?

– Cauți ceva? Întreba el vrând să mă ajute parcă..

– Nu, neapărat, dar o iau pe aleea aia că mi-a scăpat.

La un moment dat văd un spațiu liber, mare, aleea principală pe care nu mersesem deloc pentru că încă de la începutul vizitei făcusem imediat dreapta, vedeam partea cealaltă a cimitirului și atunci am înțeles ce mare e și că mai aveam de stat ceva timp.

Eram în fața Monumentului morților, pentru prima oară și surpriza a fost uriașă ca și cum era descoperirea mea. Tot ce puteam spune în gând era: Mamă, ce-i asta? Nu știam, nu văzusem, nu auzisem… Mamă, ce-i asta? Îmi tot spuneam în gând privind monumentul cu creierul golit deodată, fără să mai știu pe unde sunt, eram într-un hău imens în care căzusem când îmi era lumea mai dragă, pe neașteptate, de unde numai mama mă putea scoate. În câteva secunde am înțeles mesajul întregului monument: că oamenii sunt gârboviți în timpul vieții și când intră în criptă, în moarte, abia atunci se ridică în picioare. Imaginea pe care o aveam în fața ochilor era un șoc, sculpturile și felul cum erau făcute vorbeau. Fiecare om din rând spunea ceva, era ca o comunicare telepatică, înțelegeam tacit toate cuvintele lor. Am stat cinci, zece minute, la fel de încremenită ca statuile care toate la un loc formau această mare odă.  Și mai ales fețele, fețele care nu se vedeau și parcă prin lipiciunea lor se pierdeau unele în altele…spunând:  În fața morții toți suntem la fel/ sau în fața vieții suntem toți la fel. E o confuzie concepută cred, special de artist, foarte inteligentă și subtilă, când credeam că am înțeles viața îmi dădeam seama că era moartea și invers. Chinurile și spasmele prin care trece corpul uman în aceste sculpturi, modul în care sunt dosite parcă de ochii privitorului ca și când ar fi rușinos să suferi nu invită la contemplare, ar fi prea puțin. Eu una am asistat la o naștere, dar nu știu dacă a morții sau a vieții, cert e că această coexistență: durere și bucurie; deplasare și înălțare, formează un fel de evoluție, ca acum milioane de ani când peștele ieșea din apă și se vertebra. Prietenul meu, sau mă rog, vocea fără chip vorbea într-una, dar nu auzeam, eram blocată contemplativ în fața frumosului până când și timpul a tăcut, pentru că frumosul se regenera iar și iar din el însuși și nu puteam ieși. Nu mai eram om pentru că nu mai gândeam, rațiunea se oprise să admire spectacolul.

Am ajuns apoi la Columbarium, așa cum îi spune și numele, Columbarium este acel loc care păstrează în cuiburi rămășițele umane în urma incinerării; de asemenea poate fi locul de clocit al porumbeilor sau în cazul textului meu locul unde-mi păstrez amintirile. Interiorul este ca o bibliotecă, totul este organizat pe rafturi, pe nume, ani. Construcția e concepută cu mici trucuri, special fabricate să încurce, există chiar și un fel de labirint și uneori se organizează concerte de cameră pentru bucuria sufletelor așezate fiecare în cutiuța lui.

Nu mai văzusem un astfel de loc niciodată, știam că există urne funerare unde se păstrează cenușa morților, văzusem în cimitirul Belu, dar locul acesta era conceput ca o bibliotecă, praful și pulberea se păstrează aici precum cărțile, în săli reci, parcă de studiu. Tăcerea și frumusețea au mers de mână cu mine și aici, mi-am amintit de pe vremea când studiam pentru tema de licență și scoteam notițe din cărțile de la Biblioteca Națională. Mă uitam pe rafturi și nu puteam cuprinde cu ochii, aici în Columbarium nu puteam cuprinde cu mintea. Nu doar că numele mi se părea potrivit, ce putea fi mai semnificativ decât o cenușă pusă în cuib, cumva la clocit sau la germinat sau în gestație sau poate cândva dădea vreun izvor… cine știe…trebuie să inventăm un termen despre ceea ce face cenușa acolo.

Dimineața a continuat constantă, dacă la prima oră plecasem din hotel cu o voce fără chip mergând lângă mine citind afișe lipite pe pereți, acum eram în fața unor mesaje subliminale venite de la niște chipuri ascunse în palme.  Eram din ce în ce mai rău…

În aceeași zi am revăzut mormântul lui Napoleon, aurit, grandios, impresionant, însoțit de o tăcere regală, imperturbabilă, mormântul nu-mi vorbea, nu transmitea nimic, iar lipsa cuvintelor îl făcea oarecare, rece, pe când Monumentul morților, ce e drept din calcar, plasat în aer liber, în contact cu soarele, cu natura, transmitea emoții, căldură, cumva lăsat intenționat pradă lumii, cu mușchi și licheni lipiți pe umerii de piatră, decodifica, nu tot Parisul, ci mai mult de atât.

(sursa foto: http://weknowyourdreams.com)