Lampa de veghe. Și noi.

Îl așteptam să vină.

Eram ca de obicei singură pe scaunul înalt din bucătărie și fumam nu doar în liniște ci liniștită, parcă visam și încă nu mă desprinsesem de pat, admiram pe fereastră în curtea interioară pavajul plouat în care câteva lacuri mici se cuibăriseră strălucitoare și o vrabie se îmbăia fericită, avea chiar un ritual special; la fel și în mine, femeia aceea tânără, ghemuită zăngănea că vrea să dea din aripi și nu prea avea loc. Știam ce forță avea, așa aciuată cum era, dar când venea vremea trebuia să mă port frumos, să-i deschid lacătul și să-i dau drumul, știam și că nu se ducea departe, după care se întorcea iar pripășită, cu aripile curate de prin bălțile inimilor prin care se agheazmase și ea. Uneori îmi făcea în ciudă, era bine s-o las, altfel îmi străpungea abdomenul și durerile erau cumplite. Așadar, eram rezemată de acest permanent obișnuit al ramei și totodată al situației, luam parte în mod familiar la aceste atingeri care fisurau nu doar în mine ci tot peisajul părea crăpat de acest cotidian care se afișa cu bine-i cunoscuta regularitate.

Dar, de fiecare dată întâlnirile cu Andrei aveau un suflu nou, nu știu de ce, mereu mă ghidam după plecări, sosiri, trenuri, gări, avioane, când lăsam casa curată, frigiderul gol, cărțile acoperite cu saci de plastic, totul strâns, ambalat, pus în cutii, rafturi, iar când reveneam după câțiva ani o luam de la zero. Damful de naftalină mă lovea din prima, cu timpul mirosul ei a devenit mirosul celebrului cuvânt: acasă. Deschideam iar, despachetam, făceam curat, cumpăram alte cești de cafea, farfurii, altă lenjerie de pat, alte prosoape, alte flori, totul era nou; și la 4 ani împrospătam nu doar casa ci și pe mine. Dacă mă priveam în oglindă și vedeam ceva în neregulă, poate un rid sau două în plus, făceam tot posibilul să fiu cum eram cu 4 ani în urmă, așa că, atunci când mergeam să cumpăr dezinfectant, detergent, cumpăram și creme antirid. Mereu reușeam să spăla faianța, gresia destul de bine, foloseam mănuși de plastic, perii, bureți, cu mine era ceva mai complicat, pielea avea nevoie de timp să se umple cu colagen. De altfel, una e să iei mizeria și alta e să umpli goluri. Anii au trecut, revin acasă tot la 4 ani, aspir praful, tușesc, folosesc mască, spăl în același ritm, în același miros de otravă, iar tușesc, faianța, gresia sunt iar ca noi, de data asta eu nu. Cert este că numai în această oglindă de la București observam diferențele și prin urmare spaima de îmbătrânire doar aici o resimțeam pentru că doar aici o vedem, în rest totul era bine, pereții puțin crăpați, parchetul la fel, pe alocuri dezlipit, puțină igrasie, dar toate astea se puteau repara. În momentele mele de panică o sunam pe mama și nu pe altcineva, dar nu să-i spun ce se întâmpla cu adevărat ci mai ales să-i aud vocea, să o știu acolo, așa cum știam tabloul acela cu Maica Domnului pe care-l primisem cadou de la un festival de poezie și pe care niciodată nu-l acopeream cu riscul de-a se depune praful. Practic când plecam doar acest tablou rămânea integru, de pază, apoi închideam ușa și încuiam, pereții cădeau în urma mea, se pliau, ei înșiși se împachetau, casa devenea un cub mic pe care-l puteam căra oriunde. Acum chiar eram fizic mai aproape de mama și cu aceste gânduri prin care mă scăldasem în marea amintirilor priveam ușurată vrabia care continua să se joace nestingherită.

Râdeam în sinea mea și-mi spuneam că această lampă de veghe – fereastra – ne atrăgea pe amândoi deopotrivă, așa cum sunt atrași fluturii de noapte, și-atunci mă bucuram de existența blocului din fața ei pentru că estompa soarele, altfel nu știu ce s-ar fi întâmplat toți anii ăștia.

Apartamentul era destul de întunecat și una din singurele surse naturale de lumină era acest geam dublu care avea un rol important nu doar de iluminat, ci era un loc unde memoria era reciclată, aerul proaspăt ventila și cu acest prilej fărâmița viața, și ea dublă. Și așa cum două perechi de geamuri țin mai bine de cald și frigul intra mai încet prin mine. Era un loc purificator, razele spălau nu doar chipul ci tot ce ținea de el, amintirile care stăteau la rând să fie strecurate se duceau și ele luate de acest curent inerent și făceau loc altora să fie stocate, bătute în piele, unele păreau chiar mici tatuaje, altele cicatrici care se vedeau cu ochiul liber și pentru care vântul era medicament. Pe de altă parte, la orele serii, după 4, 5 soarele cobora prin nișa dinte două clădiri și atunci era atâta lumină încât nu mai vedeai, iar asta îmi aducea aminte de orbirea din copilărie. Dacă intram în bucătărie, trebuia să intru cu ochii închiși, altfel aș fi riscat iar să-mi amintesc de soră-mea care mi-a pus lanterna în ochi într-o noapte când a intrat la mine în cameră, dar asta a fost pe vremuri. Surprinzător că a doua zi ea s-a apropiat de mine cumva cu teamă și mi-a zis: Ce e chestia din ochii tăi? Și toată ziua a ținut-o așa, într-o glumă și nu prea, eu evident nu vedeam în mine, nu am avut niciodată calitatea asta, însă ea se încăpățâna să-mi dea teoria peste cap, nu aveam nicio așchie, fir de praf sau nicio altă impuritate, dar într-un fel avea dreptate, de atunci ceva mă deranjează, mama ne-a spus că suntem în creștere și că viața își face loc în noi, dar și azi îmi e teamă știu că dacă nu aș fi atentă duce la orbire. Între timp, am cumpărat o draperie ca lumina să nu mai străbată, casa a devenit locul ideal pentru o crescătorie de viermi de mătase, nu am de gând, dar posibil să fiu primul, există posibilitatea, deci, de-a mă transforma…

Acum îmi era îndeajuns să intre și să se așeze  pe scaunul favorit, lângă aceeași fereastră de care mă sprijineam. Mereu fereastra fusese refugiul lui interior. Îi plăcea mereu să privească în spațiul larg deschis ca și cum ar fi privit în mintea mea. Nu știam ce-i voi spune, nu mă gândisem la nicio întrebare, nu aveam întrebări, nu mă pregătisem în niciun fel, nu gătisem, nu-mi cumpărasem o rochie nouă, știam că nu va mânca, știam că nu mă va privi. Deși, mie-mi plăcea cel mai mult să-l urmăresc cum merge, de la ușă la geam, cum se uită pe sus, pe pereți, cum studia atent fiecare lipitură și mai punea mâna pe faianță, ca ș când ar fi inspectat dacă praful e șters, chitul bine pus, îmi era suficient să-l privesc fără să spună nimic. Știam că atunci când va intra foamea îmi va dispărea brusc, dacă mă gândesc mai bine el era felul principal de mâncare.

Îl așteptam să vină.

Știam cum va intra, ca farul din poza lui favorită făcută chiar de el, rigid și la fel de tăcut. Sunt și faruri care-și părăsesc țărmurile, se numesc oameni care nu mai vor să fie singuri. Felul în care exista era răspunsul oricărei întrebări, așa în blugi și tricou bleumarin, mut și apatic. Cum mi-am dat seama de asta, simplu, nu mă mai interesa nimic, problemele dispăreau și mai ales se întorceau sub forma unor soluții nutritive și foarte consistente. Așa era Andrei, un far! Înalt, singur, stingher, în bătaia vicisitudinilor, de neclintit și mai ales în așteptarea nopții, a situațiilor negre pe care îi plăcea să le savureze încet, pe nevoi, pe sectoare, să felieze durerea, să mai rămână și pentru a doua zi. Tot timpul făcea economii, niciodată nu consuma din prima, nu se consuma complet, își oprea hrană pentru câteva zile, voia să mai vină și a doua zi și a treia sau oricând se putea, cu impresia că e din carnea locului. Mereu singur, livid, gol pe dinăuntru, făcut numai din scări spiralate, cu tencuiala căzută, câteva nume scrijelite, bârne, scări, sfori, în general tot felul de lucruri ajutătoare, și-un bec. Studiat bine cărămizile erau la locul lor cu arhitectura specifică, dar mai ales frigul, frigul care venea din tăcere, din înghețul cuvintelor, și dacă spuneam ceva, un cuvânt, două era ca și cum mă punea pe o banchiză și mă trimitea în larg. Cu timpul numai lângă el mi-am dat seama de căldura cuvintelor, la fel cum se aburește oglinda din baie după ce lași ușa deschisă, așa eram și eu când vorbea, mă condensam într-o ceață plăcută. Nu se mai știa pe unde sunt și începea jocul…

Și noi?

De obicei farul se întreține, este în grija cuiva, a unuia sau a doi oameni, sau poate câțiva, oricum foarte puțini, oameni singuri, văduvi, divorțați. Gardienii farului, 1929, tată și fiu, într-un film mut este edificator. Sunt oameni pe care-i vezi zi de zi dar cu care practic te întâlnești o singură dată sau deloc. Sunt oameni cu care te întâlnești doar o dată și e ca și cum te-ai întâlnit zi de zi, toată viața. Așa mi se păruse prima zi, Andrei era liber sau cel puțin eliberat, nu-mi vorbise niciodată de foste iubite, soții, nici nu știam dacă fusese căsătorit sau nu, nu părea, dar mai mult îmi plăcea că nu-mi păsa. Mai ales ca avea fața liberă, curată, nu făcea parte din categoria celor care încă învață să meargă singuri ținând în fața ochilor ca la defilare încă pancarta: Iubita! Soția! Mama!  Și care din cauza proastei vizibilități călcau în gropi. Andrei categoric nu era intoxicat de nimeni. Deodată, gândurile mi-au fost brusc întrerupte de sonerie.

Când am deschis, Andrei deja avea mâna pe clanță și amâna să intre. Părea încurcat în chiar ființa lui, un ghem care nu-și mai găsea capătul să se prelungească și să intre prin ac. Ar fi vrut să mai lase ceva din el afară care să-l salveze, dar până la urmă a intrat. Și-a luat inima în dinți și stătea drept cu capul ridicat, privea mai mult  în tavan așteptând să-l invit într-una din camere, drept și foarte sigur, avea ceva din frumusețea unui toreador pregătit de orice mișcare neașteptată.  Îmi evita privirea, dar asta era ceva normal, și dacă încă făcea asta era bine.

Și noi?

Era un frig plăcut, ca o șoaptă, ca atunci când se apropia de mine din senin și nu spunea nimic, mă ținea în brațe și atât, îi simțeam respirația lângă ureche și firele de păr se ridicau gâdilătoare, aș fi vrut să mă retrag și nu prea. Am intrat în el cu tot riscul, așa cum intri într-o pădure în plină vară, cu gândul că e răcoare, dar când intri vezi uscăturile, crengile care trosnesc sub tălpi și nu găsești nicio asemănare, apă secată, te ia puțin frica, dar deodată un bâzâit, un cuib de albine, eu una căutam miere fără să mă gândesc la înțepături. Pe măsură ce inhalam parfumul lui, o combinație de parfum și carne arsă de soare, scene fictive se deșirau în mintea mea ca și când s-ar fi întâmplat deja. Deși îl vedeam a nu știu câta oară, de atâtea ori se schimba, nu părea din oraș, părea din locuri seculare și foarte îndepărtate unde nimeni nu avea acces și o dată la 2000 de ani ieșea afară. Norocul meu.

Și noi?Așa spunea Andrei:

Și noi? Sau: Era bine să fim și noi doi undeva.

Începuse să-mi placă, nu mai auzisem de mulți ani cuvântul noi. Tot ce-mi aminteam era tot o întâmplare cu mama când m-a dus la grădiniță pentru prima dată și cu o zi înainte îmi făcuse un fel de pregătire: Ne trezim, mâncăm și o să mergem pe drum înainte. Am întrebat: Cine? Și ea a zis: Noi.  De atunci, totul a fost floare la ureche. Chiar mai târziu, când am crescut, când la rândul meu am avut copil și chiar dacă ea nu era lângă mine și spunea: Lasă că vedem noi sau Lasă că rezolvăm noi, era ca și cum durerea îmi era luată cu mâna. Noi căpătase altfel de veleități, nu mai era nici pronume, nici persoane, nu mai eram nici eu și nici ea, ci o forță. O forță pe care nu o puteam indica cu precizie, dar pe care o simt și azi în aer la datorie.

Și noi?

Ei bine, și noi, deși foarte aproape unul de altul rămăsesem două corpuri îndepărtate de diverse situații, eram în fiecare zi la distanțe mari unul de altul încât încercam să ne apropiem prin alte mijloace, important era că liniile paralele care devenisem se uneau în ipoteticul noi.

Peste tot sunt pericole, trebuie zi de zi să-mi asum riscuri, chiar dacă străbat străzile, nu doar ale orașului căci se poate întâmpla chiar și acolo la intersecția dintre Piața Romană cu Bd. Lascăr Catargiu, dar mai ales când sunt singură, agale și parcurg străzile din mine, e la fel de periculos, e mai mult o zbatere, răzbatere, chiar o pătrundere; pentru mine exista riscul de-a mă întâlni cu Andrei care dezvelea, despăturea pliu cu pliu, cotrobăia prin mine fericit și parcă mă vedeam pe mine cum aruncam lucrurile din bagaje, cu bucuria aceea imensă: Am ajuns acasă!

Și ca de obicei am ajuns iar în zona minată, perfid-hazardată, nu mai știu cât să dau sau cât să iau, dozajul nu e bine făcut, semn că e un loc unde se învață alt alfabet.  Să începem: A, B, C… Nu, greșit, alfabetul începe altfel: N, O, I…

(foto din arhiva personală)