Carmen SorescuCarmen Sorescu
20.12.2024

Katerina

Enciclopedia zeilor (XIII)

Avea ceva din căprioara lui Nicolae Labiș, desigur, pielea galben-maronie, ochii, ochii mari, mereu umezi, ne lega acel râu de tăcere din care ne adăpam împreună, dar fiecare de pe malul ei. Apoi moartea care ucidea orice boare de viață – și faptul că vedea tot mai des focuri, focuri, care dansau sălbatice satanice jocuri. Indiferent ce subiect am fi abordat, la un moment dat, ca o reclamă, spunea: Îmi e frică! Mă obișnuisem și treceam amândouă pe lângă replică ca și când nu fusese în dialogul nostru. Îmi e frică! – era undeva în afară ca un sunet de ambulanță. De multe ori pe stradă când auzeam sirena reacționam la fel, prin indiferență, știam că e ceva grav, dar nici măcar nu întorceam capul, îmi vedeam de mers. Și când credeam că reușiseră să treacă cinci minute, auzeam din nou: Îmi e frică! Tot ce i se întâmpla era ca o ardere pe rug. Lupta cu un inamic care demult câștigase dar nu se retrăsese, continua să sape și mai multe tranșee în corpul deja tăiat pe toate părțile. În fața ochilor aveam imaginea Antiohiei asediată de cruciați, soldații nu erau nimic altceva decât celulele maligne care o încercuiau din toate părțile, se urcau și pe zidurile cele mai înalte ale ființei, fără să-i dea vreo șansă.

Totul se petrecea simplu și banal, așa cum, de exemplu, soarele era pe cer, și nu-l puteam vedea din cauza clădirii, asta nu înseamnă că el nu exista, și mai mult de atâta, a doua zi el va fi fost în același loc, la aceeași datorie, de ce voiam eu să-i răpesc morții lumina? Nu știu, nu doar că mi se părea nedrept să mori dar mai ales mi se părea nedrept să mori și mințit, la spitalele private ți se spune în față: Aranjați-vă lucrurile pentru lumea asta, mai aveți una sau două săptămâni de trăit! Asistasem la discuția aceasta între o doctoră și o amică de-a mea. A fost atât de frontal încât ea a reacționat foarte pragmatic: Trebuie să îmi fac testamentul! Moartea, paradoxal, a trezit-o la viață, și a început să dea telefoane, să achite facturi, să transfere bani etc…

Faptul că vorbeam cu ea mă ducea și pe mine mai aproape de fortăreață – granița dintre cer și pământ, dacă pentru unii era înconjurată cu gard electric și chiar dacă ar fi vrut să treacă curentul respingea. Dar, pentru ea se făcuse o spărtură, și cu cât vorbeam mai mult sufletul se desprindea… și parcă vedeam cum se uita în urmă la corpul ei tăcut, neplăcut, ros; pur și simplu îl abandona cu bună știință. Abia de-acum își începea marea simfonie a vieții, sau a morții, nu le puteam distinge, unite într-un tot organic, pulsatil. Caz în care, zidul era chiar corpul, de data asta zidul nu era ceva despărțitor ci dimpotrivă, el unea cele două lumi prin sânge, prin vene, aspirații.

Există în mine un loc: o pădure cu arbori înalți și subțiri cu tulpinile albe, jupuite: mesteceni. Lângă ei cresc numai flori mici, e foarte umbros, și mai mult de atâta acești copaci nu fac scorburi, există în mine un asemenea loc unde nu mă pot ascunde: aici știu exact cine sunt! E ceva ciudat în jur, deși totul adie și parcă dansează nu se aude nicio melodie. Și, deși, atât de aproape cu fiecare pas mă îndepărtez. Tot îmi spun: Hai să mergem acasă! Pădurea devine un câmp deschis, fără nicio placentă. Sinceritatea sângerează când vine vorba de mine însămi. Ei bine, când vorbeam cu ea îmi dădeam seama că nu doar eu am un asemenea loc, că unii îl lasă la vedere, sau chiar invită, așa nimerisem la Katerina în salon, din întâmplare. Mergând pe hol și o asistentă mi-a zis: Ce cauți la incurabili? Habar nu aveam unde sunt, nu scria nicăieri, ușile fiind larg deschise nu vedeam culoarea roșie afișată, care era un indicator al urgenței dar nu al iremisibilului, apoi am auzit o vocea care chema: Să vină cineva! Să vină cineva! Iar eu m-am simțit cineva. De la o gură de apă uneori începe totul.

Incurabil este sinonim cu pierdut, condamnat, distrus, fără leac. Cunoscusem această femeie care părea „iscată din lumina Lunii”, și acum se întorcea acasă, deși în pat, era pe drum, începuse o călătorie la care aveam acces. Nu mi-o imaginam, așa cum spusese asistenta, în haine de pușcăriaș cu sentință pe viață, fără scăpare, refuzam să cred că spitalul, acest feeric loc de vindecare, pentru unii era penitenciar.

(sursa foto: https://ro.pinterest.com/pin/515169644849937431/)