Carmen Sorescu
Fiecare om are un Aconcagua bine ascuns între coaste. Mi-am aprins o ţigară, deşi nu am voie să fumez, mi-am zis, măcar să mor din asta. Rar simt nevoia unui prieten, rar simt nevoia să vorbesc despre intimitate. Inevitabil voi vorbi azi cu tine despre iubire, poezie, afecţiuni, moarte prematură şi alte incapacităţi locomotorii.
-Foaia albă? Ştiu că ai o obsesie pentru foaia albă.
-De asta îmi era frică, că vei începe cu o definiţie. De ce trebuie să definesc? Să fiu sigură pe ce tărâm mă aflu, să nu cred că am nimerit în deşert, nu? Să fiu sigură de tangibilitatea ei sau mai bine zis de intangibilitatea ei. Eu nu am atins până acum o foaie albă, asta cred că ţi-ai dat seama. Foaia albă este un zid de penitenciar pe care trebuie să-l sari dincolo de tine însuţi, este mai mult de atât, foaia albă este o gaură neagră, o femeie bătrână pe care vrei să o întinereşti cu orice preţ, o rochie despicată. Aici te afli într-o imponderabilitate supremă şi niciodată nu ştii ce ţi se va întâmpla. Alergi fără limită de viteză, stai jos când oboseşti, fără costum de protecţie, faci tumbe, te loveşti, te vindeci repede ca în poveştile miraculoase, în oglinda retrovizoare este fără îndoială fetiţa din copilărie cu funde şi uniformă apretată care se caţără prin copaci, prin cuibare căutând ca şi azi un loc, acel loc, unde nimeni nu vine, nimeni nu o vede, stă ca şi azi în faţa foii albe aşteptând ceva, acel ceva care dă dependenţă, acel ceva care nu se poate descrie, cuvintele nu sunt unitatea de măsură potrivită. Foaia albă atârnă destul de mult, este ca un urs polar pe o banchiză pustie, adulmecă vântul rece şi parcă uneori simte miros de carne. Este un fel de război, un fel de pândă, care pe care va doborî şi mai ales prin ce mijloace. Cel mai simplu este să o strangulezi, pur şi simplu, fără milă, o mototoleşti şi o laşi fără viaţă, atunci femeia pe care ai vrut să o întinereşti, fie că erai tu, mama ta sau altfel de criteriu, pielea devine o zdreanţă. Fără doar şi poate nu este soluţia inteligentă, este doar soluţia laşă, dacă vrei cu adevărat să lupţi stai în faţa ei zile şi nopţi până apar licuricii şi atunci începi o aşa zisă moarte, o aşa zisă viaţă, pentru că ambele se îmbină armonios încât greu distingi ce ai în faţă, doar una, doar alta sau ambele la un loc. Numai pe parcusul scrierii îţi vei da seama unde ajungi, ce drumuri se deschid, ce lacăte sar când ajungi în faţa lor, fără să ai nevoie de vreo cheie, când vezi uşa cariată şi lacătul acela ruginit brusc care se deschid singur zâmbești.
-Ai orbit vreodată?
-Am avut puţine momente de orbire, dar cu adevărat nu am orbit niciodată în faţa unei foi albe, poate de asta nu am astâmpăr, poate de asta umplu vidul din ea, din mine, din dorinţa de orbire. Mi-aş dori nespus să orbesc în faţa ei.
-Te face puternică?
-Nu, dar cert este că sunt altcineva, devin mai mult eu, un alt eu care nu are legătură cu femeia de la terasă, despic şi mai bine venele, las sângele să curgă, mă uit la el indolentă, râd, atunci aş pune câteva capcane, ca pentru urşi, cu mulţi ţăruşi, dacă reuşesc căderea să nu-mi mai revin, să zac acolo, până mă găseşte cineva, dar nici asta nu mi-a reuşit. Ca să revin la întrebare, ce rămâne din mine după ce trec de foaia albă, rămâne un lac, adânc, fără vieţuitoare, otrăvitor, dintr-o apă necunoscută sau poate doar un lichid care mi s-a scurs din mâini în timp ce scriam.
-Totuși acest altcineva?
-Sunt uneori un înger firesc, intru pe sub uşă, prin crăpăturile uitate nechituite, ca un şoarece curios, încep să miros, să mă dezbrac de aripi, le pun cu grijă în şifonier, le curăţ de scame şi mă aşez pe foaia alba ca într-un sicriu. Inchid ochii, mai deschid unul din când în când, îmi opresc respiraţia, mă joc puţin de-a îngerul domol, după care scriu anapoda, tot ce văd din acel coşciug. Afară metroul, tramvaiele şi cam tot ce e cu şine alunecă foarte repede, mâini paralele care nu se mai termină. Atunci îmi dau seama că foaia albă este un derdeluş interminabil, cobor, urc cu sania în spate, nu este foarte uşor, presupune să ai puţin antrenament, apoi plăcerea alunecării. Îmi place să mă las purtată de ceva inexplicabil, un fel de drog, un fel de prăpastie în care te arunci şi la fel ca în exerciţiul acela de meditaţie pe care îl ştii foarte bine, nu cazi niciodată, niciodată nu aud oasele făcând trosc, simt doar căderea, la fel ca într-o sală de teatru, încet, încet sala se umple de spectatori, reflectoarele caută ţinta, caută rana, parcă spun, aici e buba, aici despicaţi, tăiaţi în carne vie, scoateți puroiul, să vedem spectacolul, abia atunci când actorii urcă pe scenă revine un sentiment de linişte şi spun în gând „începe”. Ce începe?
-Ce începe?
-Acelaşi sentiment ciudat pe care îl ai după ce ai făcut dragoste cu bărbatul pe care îl iubeşti. Iubirea este uneori un singur prosop de baie, pe care amândoi îndrăgostiții își șterg murdăria de peste zi, fiecare are pe obraz necazurile sau bucuriile celuilalt, exuviile se amestecă atunci când iubești și nu mai contează cine a râs, cine a plâns. Mai poate fi același pahar cu apă. Iubirea este un cod de bare, îl citeşti din prima sau nu, dă eroare sau nu, aici e tragedia, că uneori ştii că dă eroare şi continui.
-Ai continuat o astfel de iubire?
-Am iubit doar o singură dată, toate celelalte poveşti nu le pot include aici, mi se face scârbă să vorbesc despre erori. Voi vorbi despre iubirea asta, oarecum analfabetă, de câţiva ani încerc să învăţ alfabetul ei, ştii şi tu cum e, ce-i place, ce şi-ar dori, ce simte, ce urăşte, unde vrea să meargă, ce citeşte, chestiuni simple. Dar, aici, e vorba de altceva, nu de o scriere necunoscută sau neinventată, ci de o scriere ca o afecţiune a sângelui, nu ştii când se vindecă, când se anemiază. Trebuie tot timpul să ai buzunarul cu pastile să o iei de la capăt. Mi-ar fi plăcut ca iubirea să fie ca un cifru, când ai dezlegat, să ai acces la baza de date sau dacă vrei să vizualizezi exact, cărţile sacre au un sigiliu pe prima copertă, dacă ai cheia corespunzătoare se deschide, asta este important să se deschidă, ce vei găsi, este deja partea a doua, dar să se deschidă, în cazul meu nu s-a deschis.
De asta scrii? Să reuşeşti să deschizi?
-Când eram mică, am scris prosteşte, nu ştiu de ce, după ce îmi făceam lecţiile, asta se întâmpla pe la șaisprezece, șaptespreze ani, stăteam noaptea până la două, trei şi scriam la sfârşitul caietelor, nu aveam un caiet special, era doza mea de linişte când toţi dormeau, se mai auzeau câteva sirene, probabil de la salvări, aşa ştiam să tac, doar atunci tăceam. Acum mă gândesc că şi eu căutam salvarea mea.
