Într-o bună zi vom vedea

Cio-Cio San

Pe cât de distractiv mi se pare acum, pe atât de serioase erau lucrurile când eram mică. Mă aflam încă la grădiniță, iar acest stadiu larvar nu părea mai important decât școala, așa că totul se cataloga după vacanțele soră-mii, mai mare ca mine cu doi ani, apoi cu timpul vacanțele ei deveniseră și ale mele. Mai ales vara când era cald și timp mai mult, dar în general spre seară când oamenii terminau treburile, când soarele se făcea roșu și trăgea după el turmele, copiii de la joacă, atunci în momentul cel mai bolnăvicios când simțurile parcă se pierdeau și ele, tata aducea acasă diverși oameni care să ne testeze aptitudinile. Cel mai bine îmi aduc aminte de omul cu chitara, avem șase ani și Marian a petrecut cu noi câteva ore bune să ne învețe la instrument. După un timp tata a venit să inspecteze situația și când m-a auzit zdrăngănind a zis: Gata, nici la asta nu se pricep. Tata toată copilăria a sperat ca măcar una dintre noi să fie genială, simțea el asta dar nu știa exact în ce domeniu, așa că veri la rând ne-a tot testat. Omul cu chitara nu a mai venit niciodată, pesemne că geniul dacă nu-ți explodează din prima nu-ți va mai exploda niciodată. Au tot venit, profesoara de franceză, care la fel, după două ore, când tata m-a auzit cum pronunțam a zis la fel: Gata, nici la asta nu se pricep. Tata chiar nu glumea, suna un prieten de-al lui profesor care la rândul lui să vorbească cu alții să vină pe la noi, voia neapărat să ne anticipeze darurile dumnezeiești să le putem, metodic și disciplinat, aprofunda. Însă nu doar profesori veneau la noi, altădată a venit un om cu un cal, să ne învețe să călărim, apoi un tâmplar să ne învețe să sculptăm în lemn, să facem linguri, tot felul de figurine, dar nici asta nu s-a lipit de noi. Practic cam nimic, desenam foarte urât, de cântat nici atât, tata nu ne-a descoperit niciun har, dar el își făcea sârguincios datoria de explorator. Am și acum în minte fața lui tânără și mirată, eu eram exact ca în poza tablou de la grădiniță cu o ciudată neînțelegere pe chip, de ce trebuie să am o înzestrare și mai ales dacă o am de ce nu iese la iveală. Asta chiar mă neliniștea, seara înainte să adorm îmi imaginam cum prin stomacul meu se zvârcoleau tot felul de talente care nu reușeau să iasă, chiar îi spusesem, tată poate suntem prea mici, talentele nu au crescut nici ele, dar el nimic. Un vecin de-al nostru, nu știu contextul rudeniei, dar destul de des avea ca musafir pe Lucia Țibuleac, soprană la Opera din București, spre marea bucurie a tatălui meu care o invita și el la noi la masă. Cântăreața de câte ori mă trăgea lângă ea să mă asculte cum cânt îmi spunea micuța Cio-Cio San, dar nu din cauza vocii, ci din cauza feței mele cu trăsături asiatice. Între felurile servite, eu cu soră-mea ne ocupam de momentul de varietăți, cântam, dansam, eu mai mult dansam, dar eram capabilă să-i cânt și Chiquitita la nevoie, dacă mă amenința că nu mă mai lasă prin pădure. Într-o zi, noroc cu mătușă-mea, care de câte ori mă vedea îmi spunea că o să mă fac actriță pentru că am sprâncene frumoase, tatălui meu nu-i convenea deloc asta și nu ne încuraja în acest sens, dar ea încerca să-i spulbere toate aceste căutări și să ne lase în pace, că suntem frumoase și asta ne ajunge, dar soră-mea chiar credea că avem șansa asta de la natură iar după ce am crescut ea a continuat să creadă, a dat la IATC câțiva ani fără ca tata să știe. Cel mai mult îmi plăcea cum se pregătea la proba orală, mai ales că circulau tot felul de povești sau poate realități, cum că Dem Rădulescu, care făcea parte din comisie a cerut candidatului să-l enerveze și acesta l-a stropit cu cerneala din stilou, și multe altele, de-acum și noi căutam tot felul de soluții să-l enervăm pe celebrul actor și testam pe tata, evident, el nici azi nu știe ce rol principal juca de fapt în soarta ei. Așadar, când eram deci destulă de mică începuse să-mi fie frică de toți sfinții care intrau la noi în curte cu te miri ce harpe în mâini, instrumente ajutătoare, planșe de desenat sau hârtii milimetrice, însă, mie una, îmi plăcea să ajung singură la Dumnezeu nu cu ajutorul altora. Așa s-a întâmplat atunci când am auzit prima oară de gravitație, m-am dus pe gardul grădinii din spatele casei, unde nu mă vedea nimeni și am sărit fără nicio ezitare. Atunci am înțeles și gravitația și zborul. Și azi cred la fel, tot ce simți pe pielea ta e cu putință adevărat. Până nu ai testat, nu trebuie decât să taci, din pricina asta și azi mai sunt dezbateri despre adevăr, ce și cum, că e unul, că sunt mai multe, că planează sau că se înfige, asta pentru că fiecare om simte diferit. Probabil aici este splendoarea, cum ar fi fost altfel, ce fel de societate banală am fi avut, nimeni nu s-ar mai fi înșelat cu nimeni, de vreme ce ar fi simțit la fel, am fi mâncat același fel de mâncare, aceleași vacanțe, filosofia se pare că da, e ce mai frumoasă pierdere de timp. Din toate ipoteticele talente pe care tata le presupunea ca zăcând sub pielea noastră ca minereurile de aur doar unul singur a ieșit la iveală, cusutul fețelor de masă, croșetatul, împletitul, cu timpul însă am schimbat ațele cu aceste rânduri. Spre deosebire de soră-mea care punea doar baterii, eu am desfăcut casetofonul AIWA stereo pe care știam că dăduse foarte, foarte mulți bani și pe care-l aduse acasă ascuns învelit în reviste Paris Mach, numere expirate, numai că eu voiam să înțeleg cum curiozitatea a ucis pisica. Iar când tata m-a găsit cu piesele întinse pe masă s-a albit. Am înțepenit toți patru, și soră-mea care mă asista să-mi amintească în ce colț am pus șuruburile și motanul Filip, cel experimentat, așa mi-am descoperit singură vocația de ingineră, dexteritate pe care o am nativ pentru că de mică repar tot ce se poate repara, clanțe, prize, frigidere, laptopuri, yale, am seturi de tot felul, șurubelnițe, chei, ciocan de lipit, bormașină. Iar atunci privirile ni s-au întâlnit într-un mod pe care nu-l mai cunoscusem, de obicei eram destul de abilă și nu mă prindea, acum eram în fapt, cred că nu a suportat să vadă zecile de piese făcute morman și a ieșit aproape imediat, spunând destul de calm în urma lui, cumva să nu mă supere: Ai grijă să-l faci la loc. L-am făcut, mi-au mai rămas două piese, dar merge și azi.

Și acest edificiu, viața însăși, pe care culmea ironiei tata ni-l dăduse și în care tot el ne ținea împrejmuite aducându-ne tot felul felul de meșteri pentru aripile noastre să evadăm cât mai sus spre cerul existenței s-a împietrit până la urmă în noi. Dacă el nu ne-ar fi cumpărat atâtea cărți, atlase, mai ales tona de dicționare, cel enciclopedic, al actorilor de film, al numelor românești, cred că absolut tot ce exista în librării sau nu ar fi scris pe coli albe planul vieților noastre și nu s-ar fi făcut el însuși Dedal să ne confecționeze cu mâinile lui zmeie de care să ne agățăm, nici azi nu aș fi ajuns în Icaria. Cărticica aceea Aproape de Elada are întru totul dreptate, sunt și geografic și spiritual mai aproape de ea, iar Grecia copilăriei care era doar un tărâm imaginar, de mituri azi este țara tuturor împlinirilor. Într-o bună zi vom vedea.

De-acum tot cartierul știa, când pe stradă apărea un străin ciudat, sigur venea la noi, să ne ajute să ne descifrăm misterele ascunse. Cu timpul aduceam și eu acasă copiii de pe stradă care știau diverse lucruri și care mie mi se păreau rare, imposibile, odată i-am prezentat tatălui meu un amic de joacă care stătea ca barza într-un picior chiar și 15 minute, i-a exemplificat și lui, iar tata a fost mulțumit, l-a felicitat. Amicul meu probabil că nu auzise asta niciodată pentru că la plecare striga pe toată strada: M-a felicitat! M-a felicitat! Și de atunci copiii veneau singuri la noi la poartă, strigau până-l găseau pe tata. Pe mine și pe soră-mea nu ne mai căuta nimeni.

Prin anii ʾ80 când începuse să se instaleze telefoanele fixe, știu că am așteptat la poartă câteva ore până când a apărut echipa tehnică, care apoi ne-a explicat în detaliu cum funcționează, că ne va răspunde o centralistă care ea la rândul ei va forma numărul și tot așa, îmi amintesc de părinți cum făceau tot posibilul să aveam toată tehnologia, și azi tata e foarte fericit dacă-i mai fac cadou cine știe ce gadget, care face cine știe ce prostioară, dar de cele mai multe ori mă sună să-mi spună de apariție: Fetițo, vezi că e acum un ceas, care după ce sună pleacă de pe noptieră prin cameră ca să nu te lase să-l oprești și să nu adormi la loc; l-am căutat pe amazon, eu nu știam de el. Dar tata nu se satură, după o lună vrea altceva, niciodată și cu nimic nu i se stinge foamea asta de noutate tehnologică. Ne instalaseră, prin urmare, două aparate, unul albastru cu disc la noi în cameră și altul alb-gri la părinți. După ce au plecat toți oamenii, eu cu soră-mea stăteam pe marginea patului și ne uitam la aparat, ce și cum va lucra. L-am strigat repete pe motan care a apărut calm și leneș, obișnuit cu smotoceala noastră îi eram cam teamă să vină în viteză, dar totuși nu a refuzat. Soră-mea a ridicat receptorul, în fundal vocea centralistei se auzea, alo, alo, atunci l-am tras pe Filip de coadă să miorlăie cât mai tare, și da, telefonul era activ. A doua zi, când tata a venit de la serviciu, se auzea din casă vocea lui răsunând prin curte și a mamei mult mai clar: Ce au mai făcut? Și atunci ne-am dat seama că se referea la noi, dar nu ne așteptam să ne prindă și cu asta, a intrat la noi cu fulgere și tunete, că am tras motanul de coadă la telefon, am recunoscut imediat și am promis că nu mai facem. Dar ce nu înțelegea tata era că talentul meu era să verific pe propria piele, și trebuie să recunosc că asta mi-a prins bine în viață cu toate că el nu era de acord, mai ales când ne vedea cu ace sau chibrituri.

Altădată am vrut să ne facem submarin, am dat de cu seara știre pe stradă, cine vrea să meargă la râu a doua zi să se pregătească cu sfori, cuie, ciocan, ziare și cutii goale de macaroane. Zis și făcut, ne-am adunat vreo 7, 8, dar spre deosebire de alte dăți mergem în liniște. Am făcut o cușcă din nuiele antifonată cu carton și ziare, dar din păcate ne ieșise cam mică și cei mari nu încăpeau, atunci toți s-au uitat la mine, dar pentru prima dată am fost lovită de geniu și am refuzat, a intrat un băiat, venit de la București. Norocul a fost că atunci când a fost lansat submarinul cu Ninel să legăm și o sfoară de el, în caz de pericol soldatul să tragă de ea. Numai că după câteva minute Ninel trăsese deja de sfoară, sfoară care de altfel i se pusese în mână de la început. A fost un real succes, multe ovații, felicitări pentru realizare. Acum, aș zice, exact ca la o lansare de carte, sala plină, dar ce folos, a doua zi se uită tot. Cel puțin noi o luam de la capăt, ziarele și revistele erau cele mai bune surse de inspirație, dar când mama a auzit că era să-l înecăm pe copil a adunat toate ziarele și revistele de prin toate camerele, colecțiile tatălui meu, inclusiv brațe de Magazin Istoric, le-a dus la bunici în casa lor din fața curții. Soră-mea se uita relativ liniștită la mine, cu alte cuvinte oricând puteam intra la ei în casă.

Toamna venise și ea la fel ca în poza din Abecedar, plină de roade, iar curtea noastră se umpluse de dovleci galbeni, albi, mai mari sau mai mici. Voiam să-i facem unuia ochi, gură, nas însă se tăia foarte greu, așa că am luat dovleacul în brațe și ne-am la vărul meu care a fost bucuros să ni-l sculpteze, numai că el ne-a pus și niște omizi moarte în el ca spectacolul feeric să fie garantat. Când s-a întunecat și urma să facem din dovleac candelabrul visurilor și după ce soră-mea a pus câteva hârtiuțe ca să întrețină arderea, după nici câteva secunde omizile au început să pocnească, dar nu ne așteptam să facă atâta zgomot, au tot pocnit până bunicul a ieșit speriat din casă, dar l-a calmat bunica; Ei, fetele astea au ars niște omizi. Noroc că tata seara era cu urechea lipită de radioul Gloria, atât cât să audă doar el. După ce-l întrebasem într-o seară: Cum adică Domnul Ceaușescu și nu Tovarășul Ceaușescu? Ajunsese la concluzia că trebuie să-și facă o cameră a lui, unde să stea doar ei doi, el și radioul.

Deși tata presimțea că într-o zi vom fi lipsiți de griji, că viața noastră își va schimba radical cursul spre ceva mult mai frumos, că suntem înzestrate cu ceva nemaipomenit, cu toate astea ei nu s-au bazat pe averea noastră spirituală și a continuat să ne cumpere cărți, volume pe colecții, mama la fel, carpete, plăpumi, fețe de masă, lenjerii de pat care au stat zeci de ani la naftalină, pături, vase, mașini, când am fi fost măritate nu ne-ar mai fi trebuit nimic decât fericire. Toate lucrurile strânse de ei niciodată nu le-am folosit, viața, cel puțin pe mine, mai mult decât pe soră-mea, m-a luat mult mai pe sus ca un val, m-a întors brusc și neașteptat de repede pe toate părțile, m-a făcut fleașcă din primul an de când am terminat facultatea, a dat cu mine jos de câteva ori, mi-a băgat sare în ochi, nisip în gură și m-a trezit la o realitate atât de goală, încât a începe de la lingură se pare că nu era un dicton departe de mine. M-am trezit așa cum prezisese tatăl meu, cu o viață înnoită din temelii, iar mie nu-mi rămânea decât să lâncezesc la suprafață și când și când să le fac cu mâna din largul apei care mă ducea tot mai departe.

M-am gândit să-l întreb pe tata de toată povestea asta, să râdem împreună, dar nu cred că e de râs, nu vreau să-i pun sare pe această dezamăgire, nu l-aș putea privi în ochi, cât de mult a muncit, cât a încercat să scoată apă din fântânile seci, eu și soră-mea. Îmi amintesc de mama când a vrut să facă o fântână aproape de bucătăria de vară și care putea deservi și două grădini apropiate, a fost simplu, le-a zis muncitorilor: Aici vreau! Și acolo a găsit apă. Cu noi însă nu a funcționat așa, pânză freatică o ai sau nu, poți să sapi după izvor ani de zile, așa cum făcuse tata, și când scoți numai nisip la un moment dat te oprești. În mintea lui însă nici acum nu a încetat, de câte ori îl sun și încep să vorbesc el așteaptă la capătul celălalt și parcă în așteptarea lui e sigur că-i voi spune ceva, acel ceva. Asta-l ține în viață, căutarea aurului, care cu timpul a devenit aurul în sine. Tata a fost și asta va rămâne fără vindecare un căutător de aur.

(sursa foto: elpatiodebutacas.com/2012/06/explorando-el-japon-de-butterfly-cio.html)