Carmen Sorescu 
Cei de vârsta mea știu foarte bine că mă refer la vânătoarea din vacanța de vară, pentru celebrul insectar în urma căruia primeam o notă fără de care, cred, nu se putea promova. Eram 36 de copii în clasă și când a început anul școlar și ni s-a spus să aduceam cutiile albe, trofeele pentru care vânasem cu multă răbdare aproape două luni și în care erau așezate pe categorii micile viețuitoare. Am rămas surprinsă că toți colegii aduseseră și simpla evaluare devenise un adevărat concurs. A fost un regal, fiecare dintre noi colinda de la bancă la bancă. Și eu la fel, voiam să văd ce au unii și ce nu au, se făceau pronosticuri care e de 10, care nu, și concluzia a fost că toți cei care au avut fluturele coada-rândunicii au primit 10, bineînțeles urmat de cortegiul de albine, libelule și câte și mai câte. În vara dinaintea acestei zile finale prinsesem tot felul de insecte, metoda clasică era să o prinzi cu borcanul, dar mai ales să o ții în el sub capac până nu mai avea aer, asta dacă nu preferai să o bagi direct în spirt de la început, pentru că oricum trebuia îmbăiată pentru eternitate în alcool sanitar.
*
Azi dimineață se auzea un zgomot ciudat, o vietate intrase în abajurul unui bec din cele șase câte are lustra, sigur nu era fluture, fluturii nu se aud atunci când mor. La fel și oamenii cu inima de mătase preferă liniștea chiar dacă pielea lor arde ei nu se ridică din ceea ce le e scris. Zac așa în pustiul corpului cum zac ruinele fostelor orașe până se duc, se topesc, se amestecă, până când cineva vine și pune alte cărămizi și viața o ia de la zero. Zbaterea insectei mi-a amintit de borcanul meu din copilărie, după ce am privit cu atenție, așa cum bănuiam, era o muscă care intrase în lumină sperând că acolo e frumos și bine. Dar s-a ars, s-a prăjit efectiv, o auzeam cum sfârâia și până m-am dus după un scaun era deja moartă.
„Oamenii acestei lumi sunt precum cei trei fluturi în fața flăcării unei lumânări. Primul s-a apropiat de ea și a spus: Știu ce este iubirea. Al doilea a atins ușor cu aripile flacăra și a spus: Știu cum poate arde focul iubirii. Al treilea s-a aruncat în inima flăcării și a murit – Singurul care știe ce este iubirea adevărată.”
Când am crescut, fără să vreau, fără să gândesc am deprins obiceiul de-a salva insectele din orice situație, muște, albine, chiar viespi, gândaci, țânțari, folosindu-mă de diverse instrumente, frunze, creioane, capace, cu grijă să le scot în afara oricărui pericol. Desigur că nici în copilărie nu voiam să le omor, dar acum încerc să repar ori de câte ori am ocazia. Nu pot să spun la fel despre oameni, oamenilor le-a dispărut inocența aripilor, puritatea aceea sufletească care zvâcnește și te mișcă precum te-ar atinge o aripă de înger, a murit demult. O mai simt pasager doar ca act de vânzare, dacă salvezi un om te va face sclav, te va lua cu el oriunde și te va folosi în orice mod posibil, să-i cari bagajele, să-i cari crucea, devii cărăușul de serviciu, mai bine să nu, fiecare cu soarta lui, cu scorburile, cu prăpăstiile… Sunt anumite locuri, adâncituri în destin care nu se pot împărți, la fel cum un bob de grâu stă singur sub brazda de pământ, știe el rostul și singur.
De câteva luni, casa a devenit un borcan imens, pereții dintr-o dată transparenți permit să văd nu doar în afară ci mai mult în interior, ceva ce nu văzusem niciodată. Simt cum urc zi de zi pe sticla lor, alunec și mă sufoc. Dacă privesc în jur totul se prezintă ca o plantație de borcane din care se aud bâzâieli de tot felul. Mie una nu mi-a rămas decât să mă hrănesc din seva proprie și cu acest prilej am descoperit că pe zi ce trece pot fi altfel de personaj sedentar, turist, învățător sau simplu observator până la camuflarea în mediu, până dispar. Mi-am zis că e o tehnică bună atunci când ai provizii puține sau mai ales doar pe tine, ideea era să nu te înhațe altcineva, să se hrănească din tine.
Cândva aveam o amică care mă suna și vorbea despre iubirea ei imposibilă, vorbea mult, foarte mult, mă trăgea în hăul ei și eu nu eram altceva decât un cățel cuminte care-și urma stăpânul, doar ascultam și, ca la școală, dacă mă întreba răspundeam cu subiect și predicat. Într-o zi am renunțat să mai am acest dialog și am rămas cu regretul că nu pot fi lângă oameni, dar plecând de la lângă ei o făceam pur și simplu involuntar pentru conservarea speciei, nu pentru că nu-i iubeam. Sau alt exemplu, am un prieten care-mi scrie zi de zi, nu-mi spune absolut nimic concret despre el, dar îmi scrie foarte mult despre prieteni de-ai lui pe care vrea să-i ajute acum pe timp de carantină și nu poate, unul locuiește prea departe și nu are cum să ajungă din cauza restricțiilor rutiere sau că o amică e deja în izolare și nu poate intra la ea; am încercat să fiu prezentă din politețe dar orice ce aș fi spus el riposta cu o altă întrebare fără soluție, așa și era, nu putem ajuta cu nimic, dar discuția părea obositoare și interminabilă, o puteam ține la infinit, el nu se sătura să-și facă rău, să se dea cu capul de neputință, atunci am renunțat să mai comunic, nu puteam să duc și drama lui. Prin urmare există și posibilitatea să nu vrei să vezi caznele personale și să fugi în ale altora, așa cum face amicul meu sus citat. Oricum ar fi eu sunt un sac plin legat deja la gură, corpul meu refuză categoric o astfel de apropiere. Pe timp de carantină nicio apropiere, de niciun fel nu fost binevenită. Colegi din liceu, rude apropiate sau îndepărtate, vecini, colegi, foști iubiți, toți au apărut ca ciupercile după ploaie să-și verse veninul, din păcate îl am pe al meu, suficient cât să mă pot otrăvi și singură. Juliturile nevindecate se reîmprospătează doar din neatenție. De altfel, am văzut asta la mulți semeni care mă folosesc să le treacă timpul sau să-și rezolve ei cu ei anumite libertăți sau restricții și eu mă trezesc că sunt o bancă sau un ciot în care ei se mai reazemă din când în când. Și nu știu de ce într-o singură cameră termenii de mai sus par similari. Probabil în curând se vor măsura altfel depărtările, cerul va căpăta și el altă dimensiune, mult mai mică, acum ajungi mult mai repede unde ai dori, doar închizi ochii. Prin urmare mai bine te joci singur:
În izolare cobor în mine ca-ntr-o pivniță în care nu am mai făcut curat demult, e firesc să dau de plase de păianjeni, de mucegai sau să aud șoarecii cum chițăie stresați de prezența mea inoportună. Îmi amintesc când eram mică mama lăsase ușa deschisă, ușa din pardoseala beciului, pisica pândea de mult timp acest lucru și a venit în mare viteză, din păcate a căzut, așa se poate întâmpla și acum, se poate să cazi în bezna cuiva de bucurie că ți-a lăsat ușa deschisă.
Până la urmă este o coborâre sub nivelul uman, aici trăiesc doar vietăți ciudate, libărci, miriapode, ființe care știu să se târască și cărora nu le place lumina. Ar fi și asta o ideea să absorbi fotonii altora și să-i folosești la nevoie. Per total, pivnița e un loc pentru vietăți subterane, dacă începi să cobori în groapa sinistră este mai mult o urcare pentru că ochii se adaptează miraculos la întuneric și vezi prin toate cotloanele minții oameni ascunși, zgribuliți de care nu mai știai nimic și pe care culmea, eu una, nu am de gând să-i scot, îi las acolo să-și lingă oasele sau ceea ce știu ei cel mai bine, să-și roadă unghiile. Nu e nici abdicare, nici înjosire, poți spune mai mult că e vorba de o coborâre când vii dintr-o regiune înaltă dar când ești la același nivel de existență poate chiar sub, nu poți spune decât că urci, urci să afli, ce descinde din tine, ce urme lași. Locul acesta de obicei e folosit pentru păstrarea alimentelor, proviziilor, materialelor de foc, lemne, cărbuni, iată că și eu am coborât în această rezervă, bine că o am, e un loc minunat, cred că mă voi muta aici. Nu am decât să instalez un cablu la al cărui capăt să montez un bec, o pătură, o pernă, mă gândesc la dormit deja, însă nu vreau să hibernez, poate că deja întunericul mă trage la somn. Cine știe când voi ieși de aici și mai ales cum. Cel mai mult mi-ar plăcea să prind crusta aceea imună, nu știu cum îi spune, care se secretă din corp și pe care o porți oriunde, așa cum au melcii, îmi vine să rând tot la târâtoare ajung, până la urmă ce e rău în asta oricum în toată viața am avut mai multe rânduri de chipuri, de ce să nu am și mai multe rânduri de picioare sau un corp pur și simplu alungit de râmă. Da, nu-mi prea place cum sună, aș vrea să reiau: Mi-ar plăcea să am un corp alungit ca o umbră la asfințit, să fie văzut doar seara și mai ales să ajungă unde nimeni altcineva nu poate, apoi să dispară. Dar să fie dispariția aceea cauzată doar din lipsa luminii!
În ciuda ermeticității, căldura pătrunde prin ziduri, deși e bezna totală, legumele păstrate aici încep să încolțească, toate la timpul lor, nici în pivniță nu se pot păstra lucruri prea mult timp, morcovii, cartofii din lădițele de nisip trebuie înlocuite pentru iarna viitoare. Cine știe, scrisul la fel ca vinul, dacă stă mai mult la întuneric, necitit, capătă alte valențe, desigur mai tari.
Traversez camera de la ușa la fereastră și înapoi, trec pe același covor, parchet, gresie, simt sub tălpi fiecare striație, știu pe cel fel de material calc, așa cum se fac testele pentru autiști, doctorii își pun pacienții să pipăie și să calce pe diverse materiale, numai că eu nu făceam un astfel de test sau poate că da, unul cu mine, poate că după o vreme încurci zilele, așa cum am auzit la alții, deși nu știu cât e de posibil pentru că am ceasuri peste tot care indică și ora și data, la laptop, telefon, televizor, veioză, după două luni încă sap după angoasa de care se tot vorbește că dai în izolare. Știu peste cele fel de material calc fără să mă uit, îmi vine să râd, ar trebui să-mi spun chiar bravo, în același timp mă traversez și pe mine în lung și lat, însă drumul e scurt, dacă ridic mâinile și merg cu ele la ceafă ca și cum m-aș preda, umbra mea e o cruce, și cum privesc pe parchet pare ceva adânc, aparent fără fund.
Calea cea mai sigură e să mă fac una cu camera sau să o determin pe ea să se facă tot una cu mine, e singura situație când distanța se anulează. Oamenii se plâng că se simt ca în Ziua Cârtiței sau că totul e tras la indigo, e drept, camera rămâne neschimbată, fac aceleași gesturi, beau același ness, însă fiecare paragraf deschide multe drumuri, pare că scriu sub cine știe drog, mi-a zis cineva, nu m-am gândit niciodată, însă nu sunt convinsă, nu trebuie să mă iau după ce spun unii, trebuie să simt pe pielea mea, atunci pot afirma că am ajuns la cerul alb al ființei unde te îneci în timp ce respiri, te îneci cu tine, te vomiți, te înghiți și tot așa, fără să-ți fie rău, dar nici bine, unde nu e nici întuneric, nici lumină, nici cald, nici frig, unde nu există dualitate, doar o stare pioasă, neomenească, aproape nulă.
Izolarea este și un fel de îndreptare.
Oferă timp să schimbi lucrurile din rău în bine, să bați la cald acum cât se poate, orice a fost ratare cândva, greșeală, să-ți îndrepți nu doar spatele stând cu orele în același loc dar și gândurile, ochii să-i îndrepți spre cărți sau oameni uitați.
De Paști ne-am răstignit și înviat în același loc, nici nu mai știu ce e spațiul în care mă învârt, maternitate sau loc de veci, are din ambele câte puțin. Totuși tind să cred că acest cordon ombilical la care ni s-a dat voie să aspirăm și chiar să-l purtăm în jurul casei a făcut din cameră placenta existențială pe care o remarcasem încă de la început, dar toată sarcina asta are un termen. Curând vom face ochi, vom vedea lumea.
Altfel.
Între oameni vor apărea locuri virane, unde fiecare va arunca ce nu-i place, ce nu-i convine, lucruri nefolositoare, hoituri de peste zi, va mirosi din ce în ce mai mult a distanțare. Avatarurile ne-au luat deja chipurile, din fața laptopului oamenii sunt diferiți și asta mi-a amintit întotdeauna de: „Te arăți slab când ești puternic și te arăți puternic când ești slab”, asta pentru că unii iau viața ca pe o competiție și mă târăsc în prostul gust al unei întreceri în care mereu trebuie să fiu altcineva. Dar adevărata competiție e cu mine însămi și mai ales cum ies din borcan pentru că deși s-au deschis terasele nu am nicio dorință să ies la aer și abia asta ar trebui să-mi dea de gândit.
