Carmen SorescuCarmen Sorescu
24.05.2019

Insectarium

Insectarul nu este doar o cutie specială confecționată din zăpadă artificială care conține diverse insecte, ci este și acea imersiune într-o lume ciudată, vie, în care, la nevoie, trebuie să porți mănuși sau chiar propria mână devine un camuflaj multispectral pentru ca un fluture să se așeze pe ea. Dintr-o dată, îmi dădusem seama că trăiam într-o lume a insectelor, nicidecum a oamenilor, mai ales când tata a zis: Fără albine suntem morți, am rămas uimită. Știam că fără miere pot trăi mult și bine, dar când venea vorba de polenizarea lanurilor de porumb, a copacilor, deodată mi-am dat seama cât de esențială este o albină, pe care până atunci nu o băgam în seamă. Și trebuie să fiu sinceră până la capăt să menționez că, între o albină sau o viespe, alegeam albina pentru că dădea miere, și în general la vremea aia cam tot ce aducea beneficii oamenilor era păstrat, ce nu, era de prisos.

Când soră-mea le-a spus alor mei că are de făcut insectarul, tata a doua zi a și pregătit cutia, măsurase ambalajul bine păstrat de el undeva, cu o riglă obișnuită de 30 cm,  apoi a trasat cu un pix albastru un chenar și a decupat. Toată lumea spunea: Are de făcut Insectarul, ci nu: Are de făcut un insectar. Acesta cuprinde nu doar insectele în sine ci și povestea fiecăreia, pentru că de câte ori venea vreun amic la noi ne întreba de unde e insecta, cum am prins-o și amicul asculta pătruns ca și când lua parte la eveniment, insectarul era o carte în imagini. Pentru geamul cu care urma să acopere cutia tata m-a trimis la unchiul Gheorghe care avea diamant, era singurul om din lume pe care-l știam că avea diamant, el a pus geamul pe o masă în curte, l-a măsurat și la rândul lui a trasat o zgârietură de data asta peste geam cu acel creion special, metalic care avea în vârf un diamant, după care geamul s-a rupt frumos cum rupi o bucată de pâine. Copertele acestei cărți, erau, deci, transparente.

Începuse vacanța de vară și până când se termina trebuia să prindem tot felul de insecte pe care să le adunăm într-o colecție absolut deosebită (spunea tata), în urma căreia erau notați elevii. Era vorba de insectarul soră-mii, ea era mai mare cu 4 ani decât mine, eu să fi avut cam 8-9 ani, nu știu de ce despre insectarul meu nu-mi amintesc prea multe, pesemne pentru că al ei fiind primul a avut un impact mai mare asupra mea. Mama ne pregătise un borcan cu spirt, o cutiuță cu bolduri lângă ea și ne făcuse micul instructaj al îmbălsămării insectelor. Știam că trebuia să le omor, dar când mama a prins o muscă și ne-a arătat procedeul cu boldul care trebuia înfipt între cap și corp, un gol în stomac m-a teleportat în mijlocul borcanului plin de spirt unde mica zburătoare nu avea nicio șansă. Practic, atunci am învățat cum să ucizi, nu contează metoda, contează să nu lași victimei nicio șansă; după ce era îmbăiată în alcool urma înfiptul acului. Mila mi-a dispărut destul de repete pentru că prioritate avea alt gând, mult mai atroce, nota de la școală. Trofeul era fluturele coada-rândunicii, mama ne spusese că pentru nota 10 fără el să nici nu ne gândim. Și culmea s-a făcut ca într-o zi când veneam de la vară-mea pe drumul scurt care dădea direct spre pădure într-o floare de ciuline din aia mov frumos mirositoare să văd opera de artă. Nici nu m-am gândit vreo secundă că m-aș înțepa, am pus palma pe floare și am prins fluturele, după care l-am pus în bluză să nu-l scap și mai ales să nu-l strivesc în palmă. Am ajuns acasă triumfătoare și fără niciun ghimpe sau cel puțin nu-mi amintesc. Altădată, veneam de la sora bunicului tot cam prin acea zonă, era cumva între pădure și case, un fel de luminiș, plin cu tot felul de flori și am prins o viespe imensă, mi-am dat seama că e matca cuibului. Dar pe asta nu am prins-o cu mâna, ci norocul meu că aveam o pungă la mine, cred că-i dusesem ceva mătușii și-mi dăduse punga înapoi. Când am intrat în curte, eram mai bucuroasă decât fusesem pentru fluture.

– Mami, mami, am prins matca de viespe!

Mama m-a auzit și a venit repete cu borcanul.

– E o viespe imensă, nu cred că ai văzut nici tu în viața ta, să o scoatem cu mare grijă.

Punga o mototolisem în disperare ca să nu scap insecta și când mama a înțeles pericolul a adus mănușile de bucătărie. Când a apărut viespea dintre cutele pungii, pe fața mamei am văzut o imensă bucurie, ca și cum, nota 10.

– Nu ți-a fost frică?

Îmi fusese, recunosc, îmi era teamă să nu iasă și să mă înțepe, de aceea și venisem acasă în cea mai mare alergătură și strigasem disperată.

– Ba da….

Și am făcut o grimasă, ce mai contează prin ce am trecut eu, contează trofeul.

Fluturele monarh a fost cel mai ușor de prins, de fapt, aș spune, el  a vrut să-l prind, s-a așezat pe mine într-o zi, am crezut că venise la florile de leandru, dar mă înșelasem, venise la caisele foarte coapte căzute pe jos și bea nectar din ele. Mama când a văzut a zis să nu-l prind că mă confundă cu o floare, dar nici nu am auzit-o, nu aveam monarh, era singura șansă, așa că stând nemișcată, din a treia încercare l-am prins. A fost prima și ultima oară când am văzut-o pe mama tristă din cauza unei insecte, apoi a adus în tăcere borcanul cu spirt.

Îmi amintesc că la un sfârșit de săptămână am mers cu toții în pădure special după insecte. Dar înainte de asta tata ne confecționase un fel de măturici din folie tăiată în panglici pe care o strânsese bine cu sârmă la capătului unui băț rupt din corcoduș să putem prinde libelule cu ea. Mama luase roșii, castraveți, câțiva cârnăciori, pâine, apă, dar și borcanul cu spirt care avea capac roșu. Nu am cum să uit capacul roșu, viziunea lui o am și azi, mai visez uneori insectele care se urcă încet pe pereții alunecoși ai vasului, dar capacul roșu e finalul. Și tot timpul mă gândeam că pentru unele vietăți roșul poate însemna moartea. Pe drum, tata ne făcea diverse teste, ne punea întrebări din colecțiile de reviste pe care le aveam și probabil că voia să știe că nu dă banii pe abonamente degeaba, măcar să le răsfoim. Și-n timp ce mai avem puțin până la umbra pădurii, treceam de o zonă de câmp unde soarele ne bătea cumplit, o aud pe mama:

– Pfuu, cum nu am luat ceva de pus pe cap?

– Hai că uite pădurea, zice tata.

Dar până la pădure mai era de trecut mlaștina cu lipitoarele ei.

– Ia spuneți un titlu de film sau carte care are legătură cu ce facem noi azi?

L-am auzit pe tata întrebând și deodată soarele a dispărut, am uitat de căldură, de sfârșeala care ne înmuia picioarele.

– Punga cu libelule!

Am răspuns aproape instant, exact cât durează un fior de emoție pe care-l simți rece pe spate. Punga cu libelule este numele unui film care apăruse atunci, citisem în revista Cinema, autor Fănuș Neagu, cu Marcel Iureș. Tata a izbucnit în cel mai plăcut râs pe care l-am auzit vreodată la el.

– Bravo, fetițo! (Întâmplarea face că acum câțiva ani le-am zis alor mei, ce-ar fi să facem un insectar că și-așa vara asta stăm degeaba și atât a trebuit, li s-a părut genială ideea, toată vara au adunat și ei alături de mine insecte și chiar dacă eram plecată tata mă suna să-mi spună ce a prins și cum, dar mai ales am mers la râu, după mulți ani, după libelule).

Și ne-am văzut de drum. Apoi ei, toți 3, mai căutau prin memorie tot felul de conexiuni de prin reviste și almanahuri, numai că acel climax mult așteptat apăruse mult prea devreme și drumul era din nou sfâșietor de călduros. Pădurea se vedea ca o altă planetă, când am pășit în ea temperatura s-a schimbat drastic, ne-am oprit să bem puțină apă și am continuat pe linia mare. Linia mare era un drum făcut de un tăvălug care culcase la pământ toate buruienile, cu timpul se bătătorise și era un drum foarte accesibil mai ales pe jos, dar și cu mașina, dacă nu ploua. Am trecut toată pădurea să ajungem la râu, unde era o limbă de nisip pe care răzleț crescuseră câteva flori albastre. Ajunși aici mama a desfăcut bagajul, a întins cearșafurile la soare, pe o partea aveam plaja și pe alta pădurea, era minunat, puțin mai sus pe deal era și o cișmea. Am început vânătoarea de libelule, fluturi și tot felul de insecte, plesneam cu măturica în roiul de libelule și soră-mea le aduna în urma mea din apă. Cel mai mult îmi plăceau libelule cu aripi negre și tot atunci am văzut că zburau lipite.

– De ce zboară lipite? Am aruncat în aer întrebarea… și tata care era întins pe cearșaf răspunde cu ochii închiși:

– A rămas în pană.

În  câteva secunde mi-am imaginat cum libelula din spate are un picioruș rupt și e cărată spre adăpost de o alta, și din clipa aceea nu am mai prins libelule lipite, era ca și cum aș fi lovit în crucea roșie, apoi m-am orientat spre libelulele singure, care de altfel, se prindeau mai greu. Într-un final a apărut și libelula regală, aceea imensă pentru care am alergat toată ziua, nu am plecat până nu am pus în borcan 3 trofee de culori diferite. Am plecat cu tata la cișmea, tot îmi spunea să fiu atentă la gușteri, dar păreau că doar fugeau din calea noastră. Așa, dintr-o dată, în timp ce dădeam cu ierburile cu mâna să ajungem la cișmea, mi-am amintit că ne spuse la școală învățătoarea că: Destinul  e o lecție de filosofie!

– Tati, ce e destinul?

Tata se oprește și-mi aruncă o privire peste umăr:

– Te-a apucat destinul chiar aici, în mijlocul ierburilor astea mari pline de gușteri.

Și răspunsul lui mi-a sunat exact ca atunci când eram în mașină în drum spre mare și mi-a spus: Te-a apucat chiar acum pipi; și am tăcut. Ajunși la cișmeaua care, spre surprinderea mea, era o chestie construită din ciment, pe care scria numele fondatorului și anul construcției, apa cădea printr-o țeavă și acolo unde cădea forma un lac mic care conținea cea mai pură apă pe care am văzut-o vreodată. Tata s-a așezat jos și a început să vorbească, era cu fața la pădure și parcă se adresa copacilor sau poate lumii întregi, oricum a vorbit mult știind că nimeni în afara mea nu-l poate auzi, deși, cum spuneam, parcă era așezat pe o scenă a lumii și arborii erau oameni: A vorbi despre destin ca filosofie este infantil, dar nu în sensul vulgar, de prostie pură, ci mai degrabă de faptul că acela care a spus asta e dus cu pluta, adică; hei revino-ți, nu ești pe drumul bun, deviezi de la subiect. Destinul e natural, ca respirația, el se întâmplă zi de zi, e cu noi în cameră, dacă nu-l vedem nu înseamnă că nu se întâmplă și că nu e în sânge. Destinul e matematică, și atâta timp cât numărul lui Fibonacci e prins în carnea noastră nu avem ce face. Suntem niște ființe universale, cu un anumit rol, indiferent cât de insignifiant este, chiar și cât un atom, el contează.

– Vrei să facem o plută să vezi cum e?

– Ce să fie?

– Să fii dus cu pluta.

– Dar data viitoare că ne trebuie o toporișcă.

– Îmi imaginez am văzut la desene animate.

– Și cum e?

– Te ia apa și ai și nu prea control.

– Cam așa, și unde ai văzut?

– La Tom și Jerry.

– Și ce făceau?

– Erau cu pluta și la un moment dat s-au certat și au căzut.

– Da, nu e bine să tulburi bunul mers.

– Destinul e destul de clar și limpede dacă te faci tot una cu el.

– Adică tot una cu pluta?

– Da…

– Păi pluta e din lemn…

– Păi nu spuneam că și noi suntem natură, de ce să ne separăm de ea.

– Uite pădurea….

Și apoi a tăcut îndelung…

– Auzi susurul, gâzele, foșnetul, ciripitul, noi doi aici vorbind….asta e esența! Toate într-o sticluță din aia mică, cum are maică-ta, de parfum bulgăresc, din trandafiri.

– Și Dumnezeu e și el în sticlă cu noi? Sau e tot sus?

– Dacă l-aș întâlni fizic pe Dumnezeu și l-aș trage la răspundere, de ce așa și nu invers, zic dacă pentru că cine știe poate tac sau poate plec, ar avea, desigur, explicații pertinente, aș rămâne cu gura căscată, aș întreba și aș tot întreba ca la un proces penal, aș căuta până aș aduce probe peste probe crimelor, tuturor nedreptăților. Și ce crezi că ar spune?

– Ce ai zis tu, că e natură cu noi, că e frunză, insectă, pală de vânt…

 – Cred că da, și El la fel, mi-ar explica faptul ca totul face parte din natură, că el nu intervine să rupă bunul mers pentru că și el face parte din natura. Dumnezeu Există. Nu se poate nega niciodată e ca și cum te-ai nega pe tine așa copil cum ești, eu ți-aș zice, Carmen, nu exiști și ai râde de gluma  mea. E simplu pentru că nu am cum să spun mama mea nu există, mama mea nu a putut salva acel sinucigaș pentru că nu a fost suficient de înaltă să ajungă la funie, mama mea nu a hrănit cerșetorii…

– Te referi la nea Tudor când s-a spânzurat?

– Da, când nu a ajuns la ștreang că nu era prea înaltă, ce vină avea ea, dar oricum era mort, când a căzut din ștreang era rece.

– Dumnezeu nu face acte caritabile, nici măcar cu vieți, Dumnezeu îți dă tot, dar ori nu vezi, ori renunți. Dumnezeu nu știe ce e certificat de naștere sau de căsătorie. Dumnezeu nu știe să scrie, El e scrisul.

– Compunerea mea despre vacanță?

– Da… și compunerea ta.

– Nu poți pune mâna pe El, să-l bagi la închisoare pentru că mor oameni nevinovați sau că se întâmplă atâtea rele, ca noi cu accidentul de mașină…

– Îți dai seama dacă ar fi așa cum ar fi, ar veni în inspecție pe la școală…

Tata râdea:

– Da și la maică-ta la serviciu ar veni, dar Dumnezeu nu știe contabilitate. Nu știe al cui copil s-a născut, cine pe cine a luat în căsătorie și nici cine a murit azi. Nu știe nume, date de naștere, nu stă bine la contabilitate. El știe doar că trebuie să aibă grijă. Și cred că ne vede ca pe niște celule ale lui.

– Albe sau roșii?

– De-amândouă. Și cred că de fapt Dumnezeu e plin de răni.

 Se făcuse aseară, razele începuseră să se prelingă încet peste pădure în culori portocalii, cirezile se vedeau în depărtate și dacă ele se întorceau trebuia să fi fost spre 5.30.

– Hai să strângem, spune mama, se întorc cirezile!

Și era ca și cum se dădea ora fixă, era un stâlp al zilei, momentul când ziua se îngâna cu seara, când toată lumea se retrăgea spre case. Am plecat și noi încet, eu cu punga cu libelule în care pusesem și câteva alge din râu să aibă pe drum dacă li se face foame. Mie nu-mi era foame deloc, tot aerul acela curat, tot vântul trecut prin pori îmi ținuse de foame.

La întoarcere prin pădure am găsit o specie de fluturi relativ mică, adaptată la întuneric, insectele aveau aripile negre și catifelate, se vedea cu ochiul liber porii mici care formau un strat moale și delicat. Curios că, spre deosebire de restul fluturilor după care alergam mult și chiar fără rezultat, aceștia zburau foarte încet, parcă orbi, cu încetinitorul. Am trecut cu palma de câteva ori prin roiul pe care-l formau și doar pentru că i-am atins din greșeală s-au speriat puțin, altfel nu se dădeau de-o parte, nu zburau nicăieri, într-un fel iraționali, fără legătură cu lumea, sau cel puțin așa aveam impresia. În roiul lor, timpul parcă nu curgea, le vedeam bătăile din aripi, așa încet zburau, dacă se atingeau unul de altul dădeau semn de mulțumire, aș fi vrut să iau pentru insectar dar ceva mă oprea, nu puteam omorî așa frumusețe. Frumusețe e puțin spus, era ceva nemaiîntâlnit. Aș fi putut prinde 5 deodată, așa de înceți și cuminți erau, dar în fața lor nu mă mai simțeam la vânătoare și cum să rănești ceva ce e deja rănit. Îmi aminteam de mașina crucea roșie din pozele din reviste și tata îmi spunea că în această mașină nu se trage, că răniții nu sunt ținte, că e o regulă de război. Am plecat fără să întorc capul, dar după câțiva pași m-am întors și ei se vedeau acolo rotindu-se toți în cerc, bucurându-se de viața lor.

Insectarul soră-mii a ieșit de nota 10, chiar și după 4 ani, când eu m-am mutat la școala ei, insectarul stătea pe hol în vitrina școlii. În pauză copiii se duceau să se uite la toate minunățiile pe care le așezasem împreună cu ea pe anumite criterii, mărimi: fluture de noapte, coada-rândunicii, monarh, cel de varză, apoi coropișnițele, colecția de buburuze, insectele cu corn, colecția de libelule… Toți puneau întrebări, dar cine m-ar fi crezut, oricum ar fi fost mult de povestit…

(sursa foto: https://www.illusionspoint.com/body-hand-painted-optical-illusions/butterfly-hands-optical-illsuion/)