Inevitabilul camuflaj

Când vrei să pleci de acasă și fizic nu poți din diferite motive, nu mai enumăr plicticoasele constrângeri pentru că, dacă aș face un exercițiu simplu, fiecare dintre noi chiar acum, în clipa de față în care citește, ar vrea să plece undeva și nu poate, rămâne eschiva, sustragerea de bună voie din viața reală și deportarea. Deportarea într-o carte, într-un film sau pe foaia albă. Știți ce înseamnă asta? Desigur că da, dar nimeni nu va recunoaște. Ei bine, eu mă încadrez perfect în rama acelui om care acum ar vrea să fie la mare și nu poate, sau ar vrea să fie cu mama și nu poate, sau ar vrea să culeagă caise și nu poate. Tot felul de neputințe care trebuie acoperite ca să nu mai emită izul de libertate, tot felul de rămășițe și dorințe care trebuie ascunse sub preș, dacă vine cineva la noi nu trebuie să ne vadă cu gunoiul în mijlocul casei, prăbușiți în propria capcană, frustrați, trebuie să ieșim cumva din groapa plină de țăruși.

Uneori cititul alterează, da, exact așa, mă trezesc într-o zi îmbâcsită, acrită, cu toate emoțiile fermentate și descompuse de minți ale unor autori, de altfel, respectabili, care-mi stopează tresărirea proprie. Și în clipa asta de inundare, când simt că nimic nu mai e al meu, renunț. La fel ca într-o iubire toxică, când accepți tot felul de răutăți gratuite și, într-o zi, te trezești în mormanul de minciuni și renunți, pleci pur și simplu, chiar dacă un timp noroiul se vede pe picioare și toți prietenii își dau seama prin ce mlaștină ai trecut, pielea va arunca de la sine impuritățile. Nici nu trebuie să te speli cu alt iubit, pentru că în asemenea situații corpul se curăță singur prin diverse mijloace. Un pahar cu apă uneori face tot. La fel toxicitatea cărților, uneori fac un fel de alergie, nici măcar nu pot privi locul unde citesc și scriu, las câteva zile să treacă până mă apropii din nou încet, încet, ca un dependent de droguri cu dorință, dar și cu acea precauție căreia-i cedez la un moment dat. Atunci mă retrag la depoluare, așa cum fumătorii se duc la spital să fie decontaminați prin cure de aer curat la sanatorii și eu trebuie să purific sângele, mintea. Tot ce vine din afară face și bine dar și rău în egală măsură, de pildă, o plantă are nevoie de soare, de apă, de pământ, dar ce te faci cu dăunătorii, cu gândacii de Colorado, cu fluturii de varză sau omizile, cu tot soiul de viermișori care rod și rod. Când citești este foarte greu să faci selecția asta, însă corpul va păstra ce-i e benefic. Așa cum unele frunze sunt toxice, de exemplu omizile nu mănâncă frunze de iederă cu prioritate, preferă alt gen, și corpul secretă anumite toxine, înghite sau nu anumiți oameni, sau invers, unii oameni te preferă sau nu în funcție de ce emiți, chiar dacă metaforic, e vorba de același mecanism. Alteori, intrăm în simbioză cu dăunătorii pentru că ne fac și bine, acceptăm să ne roadă pentru că pe partea cealaltă primim iubire. Ascensiune și decădere în același timp, o mișcare continuă de care nu poți scăpa. Blocați pe aceste trepte ale lui Penrose, nu ne rămâne decât să ne descurcăm pe cont propriu.

Emoția se transmite prin firescul ei. Când se aduc în discuție tot felul de autori, citate, nu spun că nu este intelectual, este, îmi plac cărțile cu note de subsol, notițe, îmi place să știu ce a avut autorul în cap, pe unde a colindat ca să ajungă la o anumită idee, și totuși; adevărata întâlnire nu o faci decât singur, undeva la masa de scris sau în natură, masa de scris fiind tot un fel de natură, a lucrurilor. Cu cât scrisul e mai împovărat de curente, ani, încadrări, tot felul de trimiteri la alte cărți, emoția se pierde, cu cât nu ascultăm de regulă și conformare, de toată această supunere a științei, cu atât copilărim și cu atât gândim mai liber și nealterat. Dacă merg cu trenul personal sau dacă fac un tur al Bucureștiului cu tramvaiul, dau de multe lecții de filosofie, paradoxuri, dileme, teorii care se prăbușesc chiar sub pantofii murdari ai unui copil care cerșește.

Prima fază este să nu mai citesc, cel puțin o lună, am noroc vara că plec în concediu și nu iau cu mine nici laptop, nici cărți, recunosc când fac bagajul arunc o agendă și un creion, să am armele la îndemână în caz că. Nu am acest exces al intelectualizării în spațiile publice, am mai spus asta, nu e în natura mea să citesc în parc, în tren sau la mare. Nu pot. Nu am cum să-mi pun cartea în față ochilor și marea să fie în spatele ei, e împotriva firii mele, nu am nevoie de adâncimea cărții în acest moment când am adevărata adâncime în fața mea, care mă poate omorî de-a binelea, nu doar câteva pagini care te transportă în alte locuri muribunde, în fața mării sunt deja moartă. Toate simțurile sunt atrofiate, nu-mi e foame, nu-mi e sete, pur și simplu contemplația mă fură și mă dislocă insurmontabil.

Cu ani în urmă, când citeam „Întâlnire cu un necunoscut”, în prima noapte după primul sfert de carte, l-am visat pe Gabriel Liiceanu: Eram în tren, în același compartiment. Când am deschis ușa, el era deja acolo, pe ultimul scaun de la fereastră. Am spus bună ziua, dar nu-mi amintesc să-mi fi răspuns verbal, a dat așa fin din cap, aprobator. Mi-am pus valiza mea mică, bej, care în realitate există, sus, în locul special pentru bagaje, acolo mai era o valiză imensă, îmi spuneam în gând, aici sunt cărțile pe care le citește, le cară probabil cu el peste tot, așa cum, de altfel, și eu aveam cărți favorite, aceleași mereu, pe care le-am cărat și 20 de ani, peste tot în concedii sau la părinți. M-am așezat în fața lui, el se uita pe fereastră încontinuu, nu mi-a aruncat nicio privire. Mă gândeam că din clipă în clipă se va ridica și va scotoci în valiză să-și ia o carte să citească. În vis, fereastra mea era el, nu-mi puteam lua ochii de la marele filosof. Nu știu cât a durat visul, dar Gabriel Liiceanu nu s-a ridicat după cărți și tot drumul a privit pe fereastră, contemplând zâmbitor natura, simțind parcă în nări parfumul florilor.

A doua fază este să intru în contact cu natura, dar în natură sunt și oameni. Să ascult tot ce e de ascultat, păsări, copaci, sirene, mașini, copii în parc, în curtea școlii, oameni, vânt, valuri, foșnete, vibrațiile lor schimbă dispoziția și gândurile, vibrațiile duc într-un loc unde este nevoie de mine sau eu am nevoie de ele.

Așa mi s-a întâmplat când într-o zi am plecat la plajă, impropriu spus, nu făceam plajă, stăteam îmbrăcată și priveam marea sau mă plimbam cu picioarele în apa mică de la mal, și-n timpul acestei plimbări am văzut un bar. Nimic deosebit, plajele sunt pline de baruri, dar mi-am amintit imediat de imaginea din: „Vă țineți de glume, domnule Feynman!”, când personajul se plimbă pe plajă și vede un bar și simte dorința violentă de-a intra și a bea ceva, doar că eu simțeam că vreau să mă despart de toate aceste idei și imagini din cărți, care, ca un făcut, îmi apăreau din colțurile minții exact ca un copil pe trecerea de pietoni și trebuia să frânez brusc, cu riscul de-a mă da cu capul de volan. Eu nu am intrat în bar, dar pe măsură ce amintirea de mai sus mă părăsea, nisipul fierbinte de sub tălpi m-a dus cu gândul la: iubire – un sentiment însoțit de ideea unei cauze exterioare. Era vorba de Spinoza luat la puricat de Denis de Rougemont în „Iubirea și Occidentul.” Și nu știu cum se făcea că imagini din cărți pe care le citisem cu ani în urmă alternau cu imagini din cărți citite recent. Nisipul cald ar fi trebuit să-mi amintească de pielea caldă a vreunui iubit, dar în cazul meu cauza exterioară nu era nicidecum un om, ci o carte. Poate ar trebui să menționez că nu mai citesc foarte mult, am frica asta de-a fi viciată nu neapărat în scris, pentru că nu scriu, ci frica de-a nu mi se denatura propria emoție. Emoția mea reală mă trimite la emoția unui personaj și așa ajung să fiu conectată mai bine la lumea cărților decât la oameni, oricum sărăci în exprimări verbale. Mai rămâne natura cu exprimarea ei trupească…

În fiecare an citesc două, trei cărți de antropologie, comportamentul uman de-a lungul evoluției mi se pare demn de interes. Citeam zilele trecute un studiu făcut pe mai multe grupuri de orangutani aflate la distanțe mari între ele, care nu se cunoșteau și nu intraseră niciodată în contact. Într-o zi, una din primate ia un băț și măsoară apa pe care o avea de traversat, ca să știe pe unde este mai mică să poate trece în siguranță. După un timp, câțiva ani, o altă primată din acel grup supus studiului aflat la distanță mare față de primul face același lucru, măsoară cu un băț apa să poată trece în siguranță. Este inevitabil în evoluție să nu ai aceleași idei ca alții, probabil că așa a apărut și scrierea, în locuri diferite pe planetă, fără să interacționeze una cu alta, dovadă că hieroglifele nu au nicio legătură cu cuneiformele. La un moment dat, toți simțim la fel dintr-o empatie absolut inexplicabilă. Empatia cu propria natură, poate, legată la un tot universal.

Unii dintre noi sunt în empatie cu foaia albă. Pentru mine, albul înseamnă odihnă, desigur, acum mi-a venit în minte un vers: „te așezi pe foaia albă ca într-un sicriu”, citat din memorie, versul nu-mi aparține, dovadă că iar îmi vin scântei din afară și nu-mi place deloc.

Să reiau: Pentru mine, foaia de hârtie prin albul ei înseamnă odihnă, popas, potolire. Simțurile se domolesc la fel ca în fața mării, cum spuneam mai sus, se atrofiază și se naște altceva: adâncimea, propria adâncime, care nu este nici a cărților, nici a mării, e propriul hău cu care sunt față-n față. Foaia albă este imaginea mea din oglindă, pe care o transcriu sub formă de litere. Da, suntem ceea ce scriem, asta dacă nu a mai zis cineva și uite că iar mi-a venit în minte, trebuie să fac ceva să scap de murdăriile astea. Cel mai mare șoc l-am avut acum câteva zile, când am văzut din întâmplare un citat: „Trebuie să ne golim de prea plinul Eu, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu“, Petre Țuțea. Eram în facultate când am început să citesc Petre Țuțea, abia apăruse, era mare vâlvă în toate ziarele și mai ales cărțile se găseau. Acum un an am răspuns la întrebarea unui amic (De ce scriu?):  Scriu pentru a mă goli de un prea plin nedefinit. Adică după 20 de ani… mintea mea nu știu prin ce minune a scos la iveală aproape identică propoziția, e un mister sau poate că pur și simplu răspunsul meu îmi aparține. Îmi amintesc că a fost unul dintre acele răspunsuri imediate, care-ți vin pe loc, fără vreo judecată prealabilă, ca și când ai fi învățat o lecție și știi răspunsul. Nu știu care e adevărul, dar voi căuta în textele mele, cu ajutorul programul Word, cuvinte cheie din citat, am să le găsesc și am să le șterg.

Aș vrea ca emoțiile mele să nu mai fie desfăcute în piese de frisoanele scriitorilor, ale personajelor lor, din păcate nu am putut spune: aș vrea ca emoțiile mele să nu mai fie desfăcute în piese de trăirile celor din jur, este exact studiul la care am vrut să ajung, că nu mă pot raporta la oameni reali. Sau ei nu mai au emoții și nu pot transmite nimic sau cărțile zguduie mai bine și sunt obișnuită cu alt nivel de cutremurare, să zicem că la 6 pe scara Richter se simte bine zguduitura, în speță, tulburarea. Măcar un geam spart pe zi și tot e bine ☺ Nu mai iau în calcul acele supoziții și false supoziții, de iluzii, de gânduri haotice, ambiții de prost gust care, la fel, miros urât.

Această mică filosofie a foii albe se naște mai ales din sărăcie, din deficiențe, neajunsuri, din lipsuri, din infirmități, din slăbiciuni, dacă totul ar fi rotund și perfect nu ar mai fi întrebări. Lumea e slinoasă și neclară și foarte amestecată, filosofia încearcă s-o curețe, cu întrebări și mirări, cu răspunsuri și iar mirări. În final, filosofia rămâne tot la nivelul de șmotru și curățare, nu mai este altă etapă, nu poate mai mult, dincolo de asta apare altă știință.

 Totuși, natura e mult mai simplă, ea alege drumul cel mai sigur, filosofia împotmolește, natura caută viața, e mult mai practică, pentru că, nu?, „viața își face loc oriunde”. Filosofia rămâne la mal, blocată și nesigură, ba în apă, ba pe uscat, nu se poate decide, viața însă a ieșit din apă și a plecat pe uscat, s-a vertebrat. Filosofia a rămas neputincioasă, și azi se târăște, priviți mai sus ce de rânduri… ☺

Cât m-aș camufla precum un crustaceu pe plaja întinsă, tot ca o foaie albă, cât m-aș ascunde, un cititor priceput își dă seama cine și mai ales unde sunt.