Îndrăgostită de o mască (II)

Masca a căpușat Omul sau poate Omul și-a mâncat propria Mască, de frig sau de foame, nu contează, contează că el a rămas un om urât, chel, gol sau poate așa a fost dintotdeauna, masca doar l-a înfrumusețat.  De câte ori îl văd sau aud de el, fug, în goliciunea lui umană nu mai e om, e un diavol și e de-o urâțenie rară, numai un meșteșugar iscusit putea să realizeze așa operă de artă, dar el și-a fost propriul sculptor, a știut mereu unde să cioplească ca totul să fie „perfect”.

Citeam undeva că doar psihopații folosesc Măști, după care le abandonează fără scrupule. Nu e chiar ușor să arunci la gunoi ceea ce ai fost peste zi. Sunt oameni care, în funcție de alți oameni cu care intră în contact, pun o Mască diferită. De fapt, Masca se naște de la sine, dacă omul din față vrea iubire Masca asta îi dă, dacă vrea pâine Masca îi dă, toate astea doar pentru ca omul de sub Mască să se facă/prefacă plăcut, util, iar celălalt să fie lin indus în eroare, să mai vrea și altă dată.

Masca momește, asta e „calitatea” ei esențială.

Masca perforează chipul uman al cărui adevăr îl ascunde. Masca nu e mijlocul de care s-a folosit pentru a ascunde adevăratul chip, ci este chiar scopul lui, el trăia din și pentru Măști. Măștile se distrau, mâncau, se duceau la întâlniri, la petreceri, pe când omul stătea chircit, făcându-se din ce în ce mai mic, sucombat. Masca avea un chip impozant, iar eul era un biet șoricel care totuși mai avea putere să manevreze câteva zâmbete care sfârșeau zdrobite sub râsul strident al Măștii. Fiecare Mască are efectul ei secundar, iar la final Masca se întoarce ca un bumerang împotrivă.

La toate petrecerile, zile de naștere, Revelioane, orice ar fi fost prilej de adunare, Gabriel dansa și amuza oamenii, spunea glume sau făcea pe ascuns (fără știrea soției) striptease altor soții rămase singure special prin camere dosite, drept pentru care el era numit sufletul petrecerii și toți îl invitau negreșit. Chiar el spune că nici nu are nevoie de casă cu piscină pentru că oricând, dar oricând, le poate folosi pe ale amicilor. Bufonada se ținea de el peste tot, acasă, la cumpărături, când stătea ca un umil servitor în spatele consoartei, lăsând-o pe ea să aleagă din rafturi ce-i poftea inima, apoi la serviciu își mințea colegii că e bolnav și se ducea cu o iubită la hotel în timpul pauzei de prânz.

Desigur, acest gen de antropofag, căci Masca asta și făcea, se hrănea din mortăciunea omului, ei bine acest zombi de sub piele, în stare latentă, capabil mereu de alte măști, nu credea asta. El spune: Asta e literatură! Sub acest pretext sau scuză, omul se refuza încontinuu.

Dar masca e atât de isteață, încât determină omul să se respingă pe el însuși.

Și ca o matrioșka, acești păpușari nu vor cunoaște niciodată cine cu adevărat le-a trăit și consumat viața, multitudinea de fețe le rotește viața ca un carusel, pentru ei asta e firesc, nu vă supărați pe ei, sunt orbiți de repeziciunea cu care se schimbă fizionomiile.

Dumnezeul măştilor devine diavolul omului.

Nu doar imperfecțiunile se ajustează cu ajutorul Măștii, ci și marile idealuri.

Masca și Omul s-au confundat într-atât de mult, încât niciunul dintre posesori, nici Masca, nici Omul, nu au aflat care pe care s-a înșelat. Bufonul de serviciu e camuflat. Nu știi cine râde și cine plânge, nu știi cine s-a costumat în clovn. Acest spectacol neobosit este o adevărată industrie, un întreg arsenal neobosit de istorii și minciuni toate legate bine cu sârmă ghimpată, toate fluide se schimbă unele în altele pe principiul vaselor comunicante. Un fel de religie odioasă. Un circ cu tot felul de clovni îmbrăcați care de care mai strident, care de care mai fardat.

Măștile se hrănesc și se regenerează din chipurile acelor oameni cu care intră în contact, dar ca și lipitorile, când nu mai au sânge cad.

Totuși, eu vreau să cred că sunt momente de liniște când omul se poate delimita de mască, atunci când stă la tv sau se uită la un film, știe cine este în esență, dar ce păcat că niciodată nu poate folosi această pilulă, acest eu originar, nu poate, pentru că nu-i folosește la nimic, și-atunci imediat cum se ridică de pe canapea apare masca, eul originar e în planul 2 se uită ca prins într-o cușcă la măștile care-i manevrează viața. Eul este învins? Așa s-ar părea!

Sau dacă El face toate astea să se protejeze să nu fie văzut așa cum este… mai degrabă Masca îl păzește. Masca este creația eului și, ca într-o mare epopee, fătul își consumă părintele.

Masca, singură, așa în intimitatea ei, dacă nu ar exista oameni ce ar face? Pe cine ar servi? Cui ar folosi? Poate chiar sieși, devreme ce se multiplică, Masca ajunge să se mintă pe ea însăși, asta e menirea ei. Iar omul nu e decât o victimă colaterală, mâncat de propria gură, nu rămâne decât un instrument care se prelinge plagiotropic din coloana vertebrală a Măștii.

Cel mai greu mi-a fost când m-am îndrăgostit de Mască, dar norocul meu că în mine s-a dezvoltat un procedeu de depistare a Măștilor, dar la început pot fi păcălită, sunt păcălită de acel frumos vândut atât de ieftin, de acel miraj în care sunt atrasă, de luciul apei. Masca întinde brusc un covor roșu pe care te invită să vii în viața ei, apoi cauți prin toate camerele și nu dai de Om, Masca îl ține sechestrat ori chiar el stă de bună voie, rămâne o mare întrebare.

 Însă, într-o zi, nu știu cum acest tic-tac al ceasului detector de măști spune că aici e mâl și trebuie să ieși, am ieșit și eu cu greu, mânjită, lovită, muribundă, dar am ieșit. Acum mă uit în urmă la mlaștina în care am stat câțiva ani, nu știu cum a trecut timpul, nu știu ce am mâncat, câțiva nuferi mă fac să tresar, dar tot ce știu e că nuferii sunt minciunile frumoase, am nostalgia lor, dar nu mai intru să culeg. Nuferii sunt doar  halucinații. El stă pe marginea drumului, îmbrăcat gros, cu pelerină de ploaie, cu gluga trasă și vinde nuferi. Chiar am văzut o femeie drăguță care s-a oprit să cumpere, și-atunci l-am văzut pe El cum s-a întors și-i arăta cu mâna ceva în depărtare, cu același gest pe care l-am recunoscut dintr-o mie.

Sunt oameni care nu-și pot opri modalitatea de fabricare al măștilor, pur și simplu, nu pot, e un complex de vene care leagă, încât face imposibilă despărțirea. Ecranul laptopului este tot o mască, atâta timp cât oamenilor nu li se văd chipurile ei sunt mai agresivi, mai răi, mai cu tupeu, pentru că sunt mai ei înșiși. Dacă doi frați care se nasc lipiți, li se pot detașa corpurile printr-o operație, de-acum simplă, fiecare ia jumătate de ficat, de exemplu, ei bine, în cazul măștii nu se poate. E cu putință? Ar fi o întrebare firească, da, este, Gabriel era acest arsenal, manipula, mințea, secera tot în jur, prieteni, mamă, soție, proprii copii, fratele…

La rece, ați simțit vreodată Mască cum se așază pe chip? Cum se adună din tot corpul ca un soldat rătăcit și vine să spună prezent războiului sau cum începe teatrul?. Eu da, e groaznic. Nu știu cum apare și ce e cu ea, dacă e cerber și mă apără de intruși sau e o plasă în care vreau să prind hrană…  Nu neg masca mea, aș fi ipocrită. Apar măștile doar când simțim un conflict, un disconfort? Sau mai apar și de plăcere, ca o miere în care să cadă muște?

O altă caracteristică a Măștii este creativitatea, elemente grotești, obscene, amuzante, perfide se adună permanent dintr-un izvor care nu seacă niciodată, dar tare îmi e teamă că Masca ascunde ceva mult, mult mai burlesc.

*

Masca poate că e rășina unei răni, asta ar fi partea frumoasă, dar parcă rășina naturală, ușor volatilă curge de la sine… și cred că Masca la fel, curge de la sine, până devine o boală, un parazit.

S-a scris mult despre Mască, ce aș mai fi putut și eu de-Masca, poate că ar trebui să citez:

„Nu știți că vine o oră de miezul nopții când toată lumea trebuie să-și scoată masca? Credeți  că viața se lasă mereu târâtă? Credeți că vă puteți strecura puțin înainte de miezul nopții pentru a scăpa de asta? ” –  Søren Kierkegaard.

(foto din arhiva personală)