Carmen Sorescu 
Masca este un obiect care acoperă fața din diverse motive, spune dicționarul. Masca oferă protecție și ne face ceea ce nu suntem. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fabricat măști din materiale variate și cu scopuri la fel de distincte: măști de război (celebra mască metalică Kalkriese, armuri faciale, cagule), măști de castitate (confecționate din metal, piele de animal sau voal), măști mortuare (celebra mască de aur a lui Tutankamon sau masca mortuară a lui Marin Preda de la muzeul „Mina Minovici”), măști de tortură (chiar la Castelul Corvinilor), măști pentru carnavaluri (celebra mască venețiană, carnavalul de la Rio, cele pentru travestiți), măști religioase și pentru ritualuri (din Africa până-n România – celebrele măști din lemn și lână și peste ocean la amerindieni), măști pentru sărbători (Halloween), împotriva gazelor, fumului, medicale, chiar erotice, pentru sport (înot, hochei, wrestling), măști pentru proteste stradale (Guerilla Girls, Pussy Riot), dar și în teatru (măștile 3D din lemn din dramele japoneze, Fantoma de la Operă) și filme (filmul „Masca de fier” sau emblematicele măști ale lui Zorro sau Batman), s-au scris cărți (Confesiunile unei măști, Masca romană: „Trăind minciuna e ușor” sau Secretele măștii Noh; „masca este un complex de senzații, imposibil de redat exact, dormind constant în stăpânirea ta”), se folosesc ca tratament de înfrumusețare, așadar măști cosmetice, dar și reversul: măști de sarcină (melasma – o reacție de fotosensibilitate ca urmare a excesului de estrogen) și, desigur, masca invizibilă, interfața care preia tot, pe care o fabricăm ad-hoc din și pentru propriile nevoi. Toate măștile sunt celebre și se pot face teze de doctorat pe seama lor. Anul trecut, în Hebron, a fost descoperită cea mai veche mască, din piatră, datată din anul 9000 î.e.n. O colecție a celor mai vechi măști din lume care „dezvăluie” spiritul neolitic găzduiește Muzeul Israel din Ierusalim.
De când e omenirea masca păzește, deghizează, ocrotește, sperie dușmanii, garantează fidelitatea, susține, detoxifică, amuză și ajută la întâlnirea cu zeii. Personal, nu-mi plac măștile, circul, nici clovnii, nici teatrul japonez, nici filmele cu măști, nici măștile noastre românești, toate astea mă înfioră prin duplicitate și falsitate, nu am nevoie de acest simulacru în plus, când găsim la ordinea zilei măști invizibile în oameni. Spre deosebire de cele prezentate mai sus, vizibile, care sunt mici copii față de cele aflate permanent pe fața oamenilor ca o grenadă la purtător oricând să arunce în aer.
Nu putem trăi fără măști! – mai pe scurt.
*
Masca e în fiecare om, este o reciclare a sângelui, când și când acest rezervor de gunoi se oprește pe față și refulează.
*
Așa era Gabriel, un sistem de măști bine pus la punct. El era condus când de o mască, când de alta, se lăsa sedus de lucrurile mărunte care-i erau oferite pe tavă de fațadele noi și frumoase pe care și le construia zi de zi sau, pur și simplu, îi apăreau de sub piele, ca un clei foarte lipicios, menit să atragă, în funcție mai ales de interlocutor. Dacă era o femeie frumoasă, atunci îi oferea Raiul, dacă nu, mai puțin, dar în general pentru început era extrem de generos. Gabriel nu știe nici azi cine este, el se crede Dumnezeu pe Pământ, dar el este genul care se salvează pe cadavrul altui om, considerându-l evident buștean, care arată cu degetul, care dă vina și care pedepsește pe oricine și oricând, cu marele dar de a aplica corecții în funcție de propriile nevoi și de a da verdicte sau note. Mereu, în limbajul lui se regăsesc calificative precum: Excelent! Sau: Foarte prost! De regulă însă, aceste calificative erau date chiar pe dos, lăuda când nu trebuia și plesnea acolo unde nu era cazul, doar pentru distracție și așa cum spunea el: Să testez reacțiile oamenilor. Gabriel era el însuși un circ ambulant, acolo unde apărea, era spectacol garantat, caraghios și nenatural, ridiculiza permanent pe oricine și orice, își bătea joc, capta atenția, și asta dorea cel mai mult, ca reflectoarele să fie pe viața lui și el în centrul atenției. Singur nu avea nicio șansă, dar cu ajutorul măștilor reușea formidabil să strângă aplauze și like-uri. Se dădea peste cap, făcea tumbe pentru câteva like-uri și comentarii, devenit, deci, „important”, nu mai răspundea apoi amicilor. Toate astea se repetă și se repetă într-un joc amețitor și în această clipă.
El nu se plictisea niciodată, preocupat cum să-i distreze pe unii, cum să-i ridiculizeze pe alții, improviza și crea butaforii chiar din propria viață, din propriul corp. Spectacolele erau gratuite, indiferent de situație, bogăția lui era, cum spunea el: Să vad plăcerea în ochii femeilor care mă admiră dezbrăcându-mă, și astfel bufonul s-a făcut remarcat foarte repede în comunitatea în care trăia. Probabil că seria de măști care avea să-l supună aproape mortal de aici se năștea, din dorința lui imensă de-a epata și-a ieși în evidență cu orice preț.
Masca nu este produsul unei munci grele, ea se fabrică instant, chiar când dai mâna cu cineva și-ți spui numele, ea este un „bun” al omului care-l scapă de multe încurcături și neliniști.
Masca aduce prestigiu și putere.
Cum se vede, Gabriel și ce este el numai doctorii ar putea să-i spună, dar până a-i pune diagnosticul de personalitate multiplă e cale lungă, el nu este precum personajul principal din filmul Split (2016), care s-a lăsat prins și tratat; nu, nici vorbă, e mult mai abil. Nu pare nici o bestie fugită de pe Insula lui Moreau (H.G. Wells, 1896), ci este un om vivisecționat de propria mască, și-a testat propriile fenomene fiziologice pe propria piele.
Pentru Gabriel, ființele erau niște lucruri de care se folosea pentru a-și întreține această structură de măști, totul într-un cerc al nebuniei din care nu a putut ieși nici azi. Marea mască din el se diviza perpetuu, iar omul era de negăsit, nenăscut. Gabriel este o vietate care suferă de anomalia de a fi om, nu puteam afla niciodată cine este, deoarece el se schimba de la oră la oră, el era spectrul însuși, el schimba tot după chef, mereu spunea: Dacă am chef sau dacă nu am chef, Momus făcea ce voia oricând.
Măștile formează un caleidoscop foarte frumos colorat care atrage și zăpăcește prin refracțiile care rezultă neîncetat.
*
Cel mai greu însă mi-a fost când m-am îndrăgostit de Mască. De una dintre măști.
La început, mi-a prezentat-o frumos, cu bunătate și îngerime, era colorată, vie, plină de viață și intenții bune, halucinantă. După o vreme, Masca s-a copleșit de ea însăși, a obosit și a îmbătrânit absorbindu-se. Felul ei viu de-a fi a fost preluat în doar câteva săptămâni de fața umană, cea de toate zilele. Rămasă în bătaia săgeții, eu, față-n fața cu chipul lui uman, nu făceam decât să întreb:
– Masca, unde e Masca?
Eu pe Mască o iubesc, pe omul ăsta mincinos și violent, nu-l cunosc. Bivalența era fățișă, dar Masca mințea frumos, era pașnică, cuminte, pentru că, nu?, era un aparat optic de vândut iluzii. În viața lui, realul se confunda cu irealul într-un joc bezmetic.
*
Lupta dintre David și Goliat mi se pare că reflectă foarte bine ciocnirea dintre Mască și Om. Goliat, deși înspăimântător, un gigant îmbrăcat în armură, iar David este un cioban tânăr, frumos, care nu poartă armură și îl doboară pe Goliat cu o piatră aruncată dintr-o praștie. Cei doi, practic, nu se ating, se luptă de la distanță. Masca este David, frumusețea, în puritate avem încredere, Omul este un gigant flămând, de el ne e frică, de el fugim, pe Mască o iubim. Gabriel nu era adeptul unei singure lupte, de genul celei dintre David și Goliat, lui Gabriel îi plăceau caruselul învârtelilor pe degete, beția de minciuni, răvășeala, care aveau să-l obosească și pe el. Desigur, care el? El, conglomeratul de măști și figuri odioase despre care nu știam să spun nimic concret. Așa cum se apropie un asteroid de Pământ, nu știm din ce metale e făcut, dar știm că trebuie să fugim din calea lui. Autodivinizarea nu făcea decât să nască și să nască alte și felurite chipuri, în speranța că mai păcălește încă o dată.
*
Măștile sunt, pe de-o parte, și ele un fel de oameni, trăiesc, au o viață, ce e drept, paralelă; chiar au capacitatea extraordinară de-a umaniza omul. Masca poate educa, poate școli. În general, măștile sunt impecabile, nu le poți reproșa nimic, dau sfaturi și la finalul discuției fac și o mică morală. Masca, deși are accese pedagogice, nu pedepsește ea, doar împinge omul să facă lucruri necugetate. Dar, pe de altă parte, masca este o hienă, apoi o haită, fețele sunt niște hiene vlăguite dornice să se îngrașe, nu contează cum, ele hărțuiesc, se hrănesc din chinurile altora. Masca are o mască la rândul ei, pentru că hiena pare amabilă, adepta unui dialog aparent prietenos, dar ea nu vrea decât să audă strigătele durerii. Ea doar împinge omul s-o facă păstrându-și astfel acuratețea și infailibilitatea. Omul poate spune să se scoată și el la rândul lui: E vina ta, tu m-ai împins să fac asta, eu nu voiam deloc.
Și strigam iar:
– Masca, unde e Masca? Vreau minciunile frumoase, promisiunile cu case în Rai, excursiile la cer deloc costisitoare; dar nu se mai putea, Masca fusese absorbită, i se lipise de chip, nu și-o mai poate descleia s-o prezinte frumos, cu bunătate și îngerime. Nu știu dacă a încercat vreodată să și-o dezlipească, dar dacă a făcut-o, știți și voi cum e, ustură, se ia cu piele cu tot, posibil să fi încercat și s-a lăsat (se)dus de frumusețea și amploarea ei. „Mascat avansezi”, René Descartes; și asta mă face să cred că subiectul meu Gabriel nu și-a dat masca jos niciodată, nici nu ar fi avut de ce, când avea numai avantaje de pe urma ei.
Pactul cu Masca este pe viață, chiar mai important decât Masca în sine. Faptul că ea livrează, zi de zi, ca o mașină de pâine, neobosită, nu contează cât e rația, azi, mâine, contează că avem o afacere cu ea.
Masca nu este artificială, ea este produsul unor impulsuri și spasme, vine chiar din esența ființei; și când spui Un om e fals, spui pentru că ai sesizat procesul înscenării, mai devreme sau mai târziu, Omul e prins în flagrant delict sau cu Masca în sac.
