Incurabilii vs. Nemuritorii

Enciclopedia zeilor (XI)

Cunoscusem o femeie, Katerina, avea două tipuri diferite de cancer, metastaze la ficat și coloana vertebrală, surprinzător sau nu, nu se vedea cu ochiul liber mai nimic, corpul era frumos, pielea fină, părul blond, des, strălucitor, abdomenul ușor umflat ca și când era însărcinată, dar nu cu un copil, ci cu niște ghemotoace de rugină care o măcina încet; era evident că nu mai era cine fusese nici măcar cu o zi înainte, și mai ales faptul că vorbea mereu complice altei lumi o făcea divină. Când am văzut-o prima oară, mi-am zis în gând: Este ca un ou Fabergé, splendidă! Frumusețea i se vedea în spatele durerii așa cum se văd cariatidele ciobite în spatele iederei crescute pe casele vechi. Dar abia după câteva zile când aveam să vorbim mai mult am început să văd și sufletul ei ascuns în acest strat auriu care era mai mult decât o bijuterie. Niciodată nu termina ce avea de spus, mai lăsa loc și pentru ziua următoare, mai mult șoptea, cuvintele se prelungeau de la sine nesigure, ezitante. Când ridica privirea împrăștia deopotrivă și întrebări și mirări, și-n stânga și-n dreapta, ca niște sulițe pe care nimeni nu ar fi voit să le primească. Tot ce înțelegeam era: Poți să mă ajuți? Dacă voi muri! După un timp nu o mai puteam privi în ochi, aveam un soi de rușine că eu eram bine, însă avem acest devotament iscat brusc în mine, de cum o văzusem, de-a mă duce la salonul ei zi de zi ca la un loc sfânt. Totul se întâmpla la adâncimi mari, aveau loc transformări terifiante dar cutremurul nu-i devastase încă suprafața. Nu am avut curaj să o întreb, așa cum mă întrebasem pe mine: Cine ești? Dar parcă mi-a simțit întrebarea și a spus: Să știi, mă simt ca la 16 ani, neschimbată! Întinsă, abia mișcându-și mâinile, fără vreo putere, spunea că se simte adolescentină, cumva în creștere, dar de data nu vreau să mă gândesc înspre ce creștea, mă bucuram mult că simțea bine, calmatele își făceau efectul, nu urma niciun tratament, era pe lista: Incurabili. Și cu toate astea boala încetinise, își făcea de cap cum voia ia.

Denumirea de „faza finală”, pe care o auzeam la toți când se refereau la ea, mă ducea cu gândul la filmul cu același nume, în care personajul principal, în încercarea disperată de a-și găsi tatăl, observa că ceva sau cineva o urmărea, exact același sentiment aveam dacă întorceam capul: o cameră de luat vederi sau ceva cu mult mai subtil mă pândea. Dar mă gândeam în același timp și la „soluția finală”, ca un cerc complet al vieții, sau la stația orbitală unde astronauții au fiecare camera lor, unii vin, alții pleacă. În mintea mea era un soi de tărăboi, imagini care de care mai ciudate la încercarea de a stabili un răspuns la: faza finală. Apogeul bolii, culmea ei de vârf era moartea corpului care o deținea, oare de ce-și făcea asta? Parazitul avea, deci, să moară în același timp cu propria naștere?

La fiecare două zile Katerina făcea transfuzii cu trombocite, devenise dependentă, măduva osoasă nu mai secreta și era nevoită să primească din afară. Limitele de 150 mii-450 mii erau numai niște parametri medicali, ea avusese zile cu doar 10 mii. Doctora spusese că acest număr de 10 mii de trombocite era fundamentul corpului, temelia, placa de bază, și când a spus asta chiar a făcut un zgomot cu talpa pe gresie, că poate trăi, dar nu foarte bine. Din instinct m-am uitat în jos, da, gresia părea rezistentă, și mă bucuram mai ales că în lupta cu cancerul corpul însuși se transforma în soldat. Da, Darius și garda lui personală de 10 mii de nemuritori, era tot ce-mi venea în minte. Nemuritor în sensul că dacă murea un soldat era imediat înlocuit de altul. Și totuși, până la urmă regele persan a murit de o boală neidentificată. Și în timp ce primeam explicații cu dat din mâini și picioare, ca unor oameni fără studii medicale ce eram toți cei strânși în jur, fix asta voiam să o întreb pe doctoră, în legătură cu trombocitele, dacă moare una, ce se întâmplă? Corpul o înlocuiește așa cum Darius își înlocuia soldatul?

Auzisem și de lingchi – „moarte prin tăierea a 10 mii de bucăți” sau „moarte lentă”, cuvânt folosit de chinezi pentru a reda dificultatea unei călătorii pe munte iar mai târziu pentru a simboliza prelungirea agoniei morții, acest termen nu desemna decât o metodă de tortură prin care din corp erau detașate bucățele de carne până la maxima epuizare; auzisem, dar nu credeam că mi-l voi mai aminti vreodată și asta în timp ce asistenta îmi lua sânge. Și-mi lua sânge zi de zi, și zi de zi îmi făcea alte găuri în vene, pe zi ce trecea crâmpeie din mine erau separate. Eram numai plămâni, trecusem deci, demult de această fază, unde îmi era corpul, nu știu, nu îl simțeam, fiind doar un organ nu puteam avea identitate. Mă gândeam că mai era loc de ceva… și că: „Trebuie să-i facem loc, în viața noastră, și hazardului. Hazardul, în definitiv, este Dumnezeu.”