Înaintea muzelor

Beneficiile scrisului vs. Beneficiile cititului

Dacă nu aș fi lipsit din România aproape 30 de ani, poate că azi nu aș fi gândit în limba engleză, și în arabă, ce e drept e vorba de limbajul curent, impregnat deja, de expresii uzuale, automatisme, însă atunci când vreau să scriu lucrurile se schimbă, limbile străine mă părăsesc, poate dintr-un firesc al situației, nu știu, rămâne doar limba română pe care încerc să o stăpânesc cât pot. Scriu ca și când aș naște, fie ce-o fie dar să nu scap ideea, apoi la prima citire a textului nu văd nimic, nicio greșeală, la a doua citire văd dezacordurile și râd, în ce hal sunt, îmi spun mustăcind, la a treia citire văd și mai multe și nu mai râd. După care renunț, conștientă fiind de precaritatea textului, însă nu-mi place să recitesc, e un chin, e ca și cum mi-aș pune copilul înapoi în burtă și l-aș naște iar, prin urmare, îmi e imposibil, natural e să scriu, așa cum îmi iese, nu toți copiii ies frumoși și deștepți. Tocmai de aceea azi am vrut să mă opresc la scris și la citit, ca la două mâini echilibrate pe puntea corpului. Corpul – o carte într-o permanentă scriere și citire. Corpul – o carte într-o permanentă transformare. Bună sau rea, rea e cazul meu, dar în toate astea este acel echilibru de care vorbeam, pe măsură ce mă prostesc la gramatică parcă stau mai bine la analogii😊

Îmi imaginez cunoscutul simbol yin și yang, în traducere rapidă bun și rău, unde fiecare calitate are și puțin viciu, iar fiecare viciu are și o pată din cealaltă parte, și în încercarea mea de-a aplica în acest caz scris vs. citit m-am împotmolit, dar a rămâne înțepenit între aceste ziduri nu duce neapărat la pietrificare ci mai ales la căutarea de căi de scăpare, înțelegere. Apoi mi-a venit în minte explicația unui derviș despre dansul pe care-l practica, cu o palmă întinsă spre cer și cu cealaltă întinsă spre pământ, cu una dădea și cu cealaltă primea, pentru o vreme m-am oprit aici. Da, scrisul și cititul converg în același om ca un dans cu sine pentru Dumnezeu, ceea ce este mai fermecător se face în circumferința corpului, este foarte personal și nimeni și nimic cât ar diseca această formă de comuniune scris & citit, nu se pot dezlipi, pe de-o parte iei, pe de altă parte dai. Nu cred că există om care să nu fi citit înainte de a simți nevoia să scrie, dar la fel de bine și invers, și desigur, e o ordine, cititul precede scrisului, însă nu știu dacă am dreptate, dacă stau să mă gândesc că mulți înțelepți care nu au știut să citească au transmis prin viu grai spusele lor, dar raportat la societatea de azi, când se presupune că alfabetizarea e un proces demult încheiat și în școli învățăm mai întâi să citim apoi să compunem mă face să cred acest lucru. Vița de vie, și nu doar ea, după ce toamna este tăiată pentru ca primăvara să crească mai bogată, lăcrimează, seva ei e hrana pentru citit, în clipa aceasta așa văd o carte, născută din durere dar care îmbogățește. Cu timpul corpul selectează singur autori, unora le plac elucubrațiile menite să relaxeze și să nu obosească prea mult, altora povestioare simple, poezii, proze scurte, pe care de altfel, cu puțin efort, le auzi la telefon, din greșeală pe balcoane, în tren, la coadă la pâine, povești fără rezonanță intelectuală, care nu trimit la dicționar, dar din care, eu una, nu doar că mă aleg cu un surâs, ci mai mult, pot surâde toată ziua, cu gândul că mă asemăn mult cu oamenii din jurul meu, și asta îmi amintește iar și iar că sunt ca ei, parte din tot, iar asta îmi dă o stare de liniște în cuibul meu. De exemplu, îmi place să citesc maxime, am toată colecția de Maxime și Cugetări, autori necunoscuți, din toate țările posibile, sunt propoziții simple, scurte însă cu rezonanță mare, așa cum, sunt convinsă, că cititorii mei le cunosc foarte bine. De partea cealaltă, este și acea categorie cărei îi place cărțile cu note de subsol, care trimit la alte cărți, la alte studii, pentru cei meniți să studieze bine fenomenul, iar șoarecii de bibliotecă se regăsesc aici.

Așadar, aș vrea să hrănesc acest animal din mine, alb, desculț, dezumanizat, cel pe care dacă ar încerca cineva să-l atingă ar suna a gol așa cum sună un un pahar de cristal scos din vitrină doar de sărbători. De ce vreau să văd animalul ăsta așa de rar? De ce oare nu l-am educat până acum și îl trezesc acum pe foi din letargie? Îmi pare că pe acest pivot înfipt în mine și pe care am crescut încă mai odrăslesc, fără muguri, la rândul meu:

Îmi amintesc cu ani în urmă, când obișnuiam să mă trezesc la ora cinci dimineața să mă plimb pe plajă, nu neapărat pentru răsărit, nu neapărat pentru scoici, ci mai mult pentru acea singurătate a mării pe care numai la ora aceea hibridă o împărțea cu oamenii, ei bine, într-o astfel de dimineață, când valurile se spărgeau abia audibile, când era înnorat și nu mulți se încumetaseră să iasă din case, aproape picura, dar plăcut, era vară, am întâlnit un om cu o pelerină. Vorbea singur sau la căști sau cu Dumnezeu. Mi s-a făcut frică, peisajul biblic spre apocaliptic îl îmbrăca mai bine decât pelerina. Era omul potrivit la locul potrivit. Ne-am întretăiat de câteva ori drumurile, de sub glugă îi ieșea părul șaten și destul de lung, iar ochii albaștri se uniseră demult cu orizontul. Nu știu dacă era orb, mergea foarte bine, dar pe malul mării oricine vede, nu?! Și, după această luptă din care voiam să ies teafără, când înecul putea la fel de bine să fie și pe uscat, mi-a spus: Bună dimineața! Desigur, vedea, iar oamenii singuri se salută între ei, mai ales cei care fac jogging, mai ales ales dis-de-dimineața când ești la o aruncătură de moarte și din senin apare colacul de salvare, transferul de sens, metafora. Probabil că da, metaforele se iau ca atare, îți plesnec în cap, le simți căldura și atât, orice încercare de-a le înțelege logica le strică. Precum bomboanele umplute cu vodkă, lichidul trebuie simțit prin toate papilele gustative și atât, dacă te întrebi cum au fost fabricate și cum a intrat alcoolul în coaja de ciocolată, poate că vei afla, dar mai bine nu, savurarea momentului e „cheia”😊 Acum mai bine de 10 ani mi-am cumpărat o carte Before the muses, desigur conținutul se referă la înaintea muzelor grecești, cele arhicunoscute, dar ce se întâmpla acum aproximativ 4 000 de ani, cum se năștea poezia, literatura babiloniană era o întrebare pe care mi-o pusesem când am ajuns prima oară la Bagdad. Iar azi plimbându-mă ca „vechii greci”, dar nu într-un “fâș de contabil-șef” pe malul mării și privind în urma omului cu pelerină în peisajul sacru-matudin, timpul nu doar că se oprise ci făcuse o buclă în trecut. Valurile nu se mai auzeau, pescărușii înțepeniseră pe cer, timpul nu se număra, nu existau unități de măsură de niciun fel, urechile mi se înfundaseră, ceva ancestral trecea prin mine la ora aceea mixată, încrucișată, eterogenă, de confuzie a luminii cu întunericul, la ora aceea când nu mai știam dacă venea ziua sau noaptea, „când sus cerul încă nu era făcut”, iar mării trebuia să i se caute un nume, când totul merita toată atenția, de la bobul de nisip, la scoica spartă, la luciul apei, când vântul îmi zăngănea corpul și acele acestuia se dăduseră peste cap, iar vibrațiile vorbeau mai mult ca o religie, mai mult ca o limbă, când conflictele dispăruseră, mai ales cele din mine și fusesem secată, mai mult absorită, dar nu de ape ci de niște forțe nebănuite, era, da, clipa aceea când nicio scriptură nu apăruse și capătul lumii începea de sub urmele pașilor mei. Citind în stele, aș fi putut pleca în orice parte aș fi vrut, aș fi fost oriunde acasă.

Momentul acesta l-am scris acum, așa cum spuneam, după mulți ani de la întâmplare, tot timpul l-am dospit, l-am regurgitat, l-am retrăit doar pentru mine, chiar dacă uneori l-am simțit ca pe o minge de tenis dând semne clare că vrea să fie scris, l-am scris, dar vocabularul e limitat, unele emoții nu au echivalent în cuvinte, nu se transcriu, nu se traduc, poate că sunt acele emoții primitive, sălbatice care nu stau în nicio cușcă și în nicio carte. Poate că e mai bine așa, să mai lăsăm și corpului ceva numai al lui. Deopotrivă, și scrisul și cititul sunt lecții de imortalitate. Din ambele înveți, dar mai ales gestul reflex de-a pune mâna pe-o carte să citești sau imboldul necontrolat de-a te așeza la masă să scrii, sunt, nimic altceva, decât pași spre rai. E ca și când te urci repede pe bordură din calea mașinilor, apoi te uiți în urmă la mașina care trecuse în viteză și te feliciți pentru gestul făcut. Din fiecare atitudine se desprind drumuri lungi și înguste pe care încape doar o singură persoană, numai una vede, una simte, este accidentată, naște sau e fericită, cea care citește sau cea care scrie, nu se poate împărți cu nimeni impresia.

Îmi amintesc în același fel casa în care am copilărit, foarte mare, curtea la fel, încăpeau mulți oameni, îmi dădeam seama de asta la înmormântări sau parastase, apoi se lungea printr-o potecă cu grădina unde era solarul și rânduri de tot felul pline cu legume, apoi iar se întindea cu livada, apoi fundul curții se prelungea prin poartă cu un drum pietruit, neasfaltat, uneori plin de noroi, dar pe care, desigur, se putea circula foarte bine, apoi încet, încet drumul acesta se prelungea cu un podeț peste un pârâu leneș și mocirlos, care unea lumea cu pădurea, dar nici aici nu se termina, știam și drumul din pădure, da, numai aici încăpea doar un un om, ajunsesem în sfârșit la acea cărăruie pe care încăpea doar un om, tata mergea în fața mea și ținea crengile să nu mă plesnească, totul se continua cu alte alei mai pline sau nu de boscheți, nicăieri nu era un capăt, totul era o prelungirea a oamenilor, a nevoilor lor, apoi brusc poteca dădea în râul învolburat, dar și aici era un drum prin el, se observa clar pe unde treceau tractoarele, remorcile, și tata știa că pe aici nu erau gropi și puteam trece în siguranță. Pentru câteva minute ne opream să beam apă de la o cișmea și de aici, de jos, se vedea aleea care șerpuia spre vârful unui deal pe unde aveam să ne continuăm mersul. Ajungeam la platou, lanul de porumb părea infinit, ne opream să luam câțiva pentru fiert, ăsta era de fapt scopul nostru, tata îmi făcea mereu un rezumat al împrejurimilor și menționa mereu să nu vindem pământul când vom fi mari, că dacă avem pământ nu murim de foame, sau poate că nu muream deloc. Treceam prin lan, știam exact că un rând avea lungimea de 1100 m, și aveam 14 rânduri, el vorbea încontinuu și-i plăcea să mă învețe, estima recolta în funcție de secetă, căuta mai ales un dispozitiv de măsurat cantitatea de apă pe care-l avea pus într-un loc al lui, era ceva între pâlnie și eprubetă, nu mai avea apă, dar urma lăsată îl făcea să spună că la ultima ploaie fuseseră 12 l pe metru pătrat, mai aprecia recolta după frunzele uscate și câți știuleți erau pe fiecare fir etc, ieșeam din lan de partea cealaltă dar și aici erau drumuri, și tot așa, niciodată nu am văzut sfârșitul itinerarului. Ajunși aici tata îmi spunea localitățile vecine și îmi amintea diverși oameni care veniseră pe la noi și care erau de prin acele locuri, făceam legături, uneam drumuri cu oameni și invers într-un amalgam al vieții în comuniune. Totul pleca din mine, din curtea casei până undeva unde nu puteam cuprinde, același sentiment al nesfârșitului perfect îl am când citesc sau scriu, mereu îmi apare din senin o cărăruie pe care merg chiar dacă nu știu unde duce. Și nu e vorba că atunci când închid cartea se și termină, nu, dimpotrivă, atunci povestea se mută în mine și încep să văd lucruri nevăzute, să înțeleg sau nu, să caut, identic când foile albe se termină sau nu mai am abonament la word, creierul caută portițe de ieșire, el merge, neîncetat merge, caută. Corpul – o mașină care prelucrează asiduu stări, momente, amintiri, până și carnea și-o convertește. Corpul – acest instrument care măsoară și el neîncetat cantitatea de „apă” pe care o primește, și în funcție de asta dă și el roade sau nu. În provincie singurătatea nu există sau este semnificativ diminuată, când ieși din casă saluți și ești salutat, cunoști oamenii, rudele, vecinii, neamurile, le știi familiile, bunicii, istoria, peripețiile, faptele, tristețile, bucuriile, la București nu salut pe nimeni și nici nimeni nu-mi spune bună ziua, nu știu cine locuiește în casele pe lângă care trec, sunt străină chiar dacă am adresa de sector 1 în buletin. Probabil că adevăratul motiv pentru care oamenii trag spre locurile natale, nu e neapărat că ar mânca sănătos și ar face mișcare în aer liber ci mai ales că dispare depărtarea de oameni. Apropierea de data aceasta se face prin căi de comunicație invizibile.

Nu știu ce depozit am în mine, cum s-a fabricat și unde e localizat, dar am o ladă cu bijuterii, iar pe măsură ce le scot de pe fundul apei și le scriu capătă și mai mult luciu, altfel ar fi fost doar în mintea mea, biete cuvinte haotice, niciodată așezate cu rost, șlefuite. Dar, nu la asta mă gândesc cel mai mult ci la „cheia” care deschide, ce se petrece aici și-mi scapă? Cum ajung la deslușire, la dezlegare, nu știu!? Am cumva un comportament de căutător de aur, în fiecare zi îmi pun bocancii, îmi iau sita și plec la râu. Poate că băltitul pe foi… poate că o plonjarea în singurătatea și răceala lor, spartul gheții, cine știe?! „Nebănuite sun căile Domnului și mari sunt minunile Sale” – este scuza pertinentă când nu am răspuns 😊

(foto din arhiva personală)