Carmen SorescuCarmen Sorescu
05.01.2024

În spatele foii

Sunt! Exist!

Scrisul este doar o draperie franjurată prin care lumea mă vede sau mă las văzută, unii chiar bagă capul, alții se uită pe ascuns. În spatele foii sunt ca în spatele scenei, îmi amintesc momentul când amica mea actriță la Teatrul Odeon a pus în scenă un spectacol de poezii, din care multe îmi aparțineau; nu doar că eram foarte străină de ce scrisesem, nu doar că nu știam ce urmează, mă bucuram mai mult că are memoria foarte bună, pe măsură ce recita îmi aminteam, da, îmi aminteam că trăisem cuvintele acelea cândva, undeva parcă pe fundul galaxiei, îi eram recunoscătoare că învățase pe de rost ceea ce eu poate scrisesem în secunde, secunde care se duseseră, aș spune nu chiar laconic, lapidar: pe apa sâmbetei, pentru că parcă, parcă undeva în zare mă întrevedeam. Soră-mea îmi spunea în șoaptă: ce mult l-ai iubit! Iar eu zâmbeam încâlcită în sinea mea, desprinsă de la locul faptei și încercam să-mi dau seama într-un mod ridicol – pe care –, și da, ajunsesem la țintă, știam că mă refeream la cineva și nu doar la ceva. Râdeam și mă simțeam perfect în văgăuna culiselor, nimeni nu mă vedea, numai că era mult mai mult, mă duceam din ce în ce mai în adânc, mai în orbitele ochilor, într-un loc înfundat care semăna cu o groapă comună. Cât de macabru ar părea asta era, un loc din care scoteam ba o mână, ba un picior și încercam să-mi dau seama ale cui sunt, pentru cine fuseseră acele cuvinte magnifice care ieșeau dincolo de cortină. Torente, șuvoaie, nimic concret la mal, doar crengi rupte, frânturi, amintiri ca niște animale sălbatice, înfometate mă urmăreau cu ochi sticloși din bezna trecutului.

Vai de capul meu cum sunt în spatele foii! Acum sunt în pijamale! Am șosete cu pisici, lângă mine un bol cu struguri, mere, prune, o gutuie, multe pixuri, creioane, cărți, o cană murdară de ness și frig. Între mine și lume acest panou protector: Hârtia! Poate mai mult de atâta, poate o cochilie în care mă ascund, da, acest înveliș alb, osos e crescut din mine, mă sprijină și mă ocrotește, un fenomen natural, de la sine înțeles. Foaia albă e ca o prelungire a oamenilor singuri, un fel de a treia mână.

Desigur, această materie vorbește, îndeamnă, transmite semnale, impulsuri, amestecă, frământă tot felul de oameni, sentimente, idei, murdărește coerent sau nu zăpada deja așternută. Scrisul nu e altceva decât urmele pașilor mei prin acest ținut polar, auster. Valoarea estetică a unei paginii este aceea a unui covor persan, cu câte noduri ai mai multe, cu atât e mai rar, mai scump. Covorul este un element pentru izolare termică pe timp de iarnă, așadar, ține de cald tălpilor, același lucru spun despre țesătura mea acum aici, dacă măcar eu am mâinile calde în timp ce scriu ar fi suficient, dar încă nu le am, pentru asta trebuie să înnod, să înnod, fire și alte fire, cât mai colorate, cât mai potrivite și cu modele geometrice, florale, spectrale, fractale cât mai rare, așa cum se exprimă natura sau nu, să pun în mișcare mușchi, gânduri. Natura sunt eu, tot ce iese pe foaie e parte din corpul meu, ei bine, gândurile trec prin vene, prin degete și coboară în vale, unde altcineva se va hrăni pentru câteva minute din acest gunoi pe post de îngrășământ.

Îmi imaginez amintirile ca pe niște bucățele de ziare tăiate din publicații periodice pe care vreau să le lipesc pe peretele camerei mele, apoi să le privesc, să le privesc în speranța că din acest mănunchi colcăitor ca al viermilor de mătase voi trage un rând, coerent, care să țină de cald și rezistent în timp. La fel ca atunci când eram copil și bunica arunca în apa fierbinte o mână de crisalide și apoi scotea fire prețioase din care făcea bluze pe care și azi, după o sută de ani, le mai am impecabile. Multitudinea de frânturi, reminiscențe le așez pe foaia albă ca și cum aș așeza un corp neînsuflețit pe o pânză de in și rămân doar cu speranța că sufletul dincolo de această barieră o să fie bine.

În spatele foii este ca în spatele unui grilaj, dar încă nu știu de parte căruia e închisoarea sau libertatea, mă tem că de ambele părți e la fel, cel puțin la graniță e mereu o mână care prin zăbrele oferă mâncare, să mă mulțumesc cu atât?! Zona de tampon e sigură, mă duc, mă întorc, ca un navetist transfrontalier supus ambelor legislații, realitate și ficțiune, pentru că sigur nu sunt în totalitatea în nicio parte, tot timpul pe drum, într-o parte lucrez și în alta am casa, rămâne doar să decid unde e patul și unde masa de scris. 😊