Carmen Sorescu
Epifanii și alte povești de-o pagină
Scriu pentru că-mi place sau poate că nu vreau să fiu singură și atunci mă caut tot pe mine, cea din copilărie, cea de ieri sau chiar cea de mâine. Pare inadecvat pentru anul 2023 când am la îndemână sute de alte mijloace de evadare, și totuși mulți o fac, mulți scormonesc. Literatura face parte din condiția umană, prin urmare, e cât se poate de reală, ficțiunea nu trebuie privită ca fiind ceva în afara realității chiar dacă e imaginativă ci dimpotrivă. Din păcate, din punctul ei de vedere s-au pierdut multe lucruri prețioase: timp, Paradis, inimi, aur, pace, fericire. Dar, te poți pierde chiar pe tine în slujba acestor căutări, a scrisului, a cititului sau a altor oameni din jurul tău, acest lucru ar fi de la sine înțeles, unii o fac cu intenție, alții nu. Pentru mine nu a fost nevoie de nicio introspecție, se vedea de la distanță în ochii mei cine era prizonier în mine, nu ieșisem niciodată din mine, eram după gratii, cineva mai îmi dădea câte un os și eram mulțumită, așa credeam că e. Pe atunci nu pierdusem și nu câștigasem nimic, era ca și cum eram în embrion, nenăscută, numai că literatura m-a scos afară. Pur și simplu la fel ca prietena mea Victorița din copilărie, stătea departe și venea rar la mine, dar când îi auzeam vocea strigându-mă săream ca un arc, fără să știu de ce, fără să judec, săream să ajung la ea. Victorița era printre puținii oamenii care mă scoteau din casă, în același fel mai săream la bunica, puțin mai leneșă, un arc ceva mai slăbit sau mai bine zis uzat, la mama era și mai epuizat mecanismul. Prin urmare, așa cum amica mea mă scotea din casă când eram mică așa face azi scrisul, mă scoate pe foile aride tot la un fel de joacă. Poate de asta mereu am ales deșertul, nu-mi place adevărul expus frontal la suprafață, îmi place să-l caut, așa cum nu-mi plac vizibilele Piramide și-mi place Turnul din Babilon. Literatura mea personală m-a ademenit zi de zi cu câte o bucată aleasă, și azi, deși am lanțul meu de siguranță ca să fiu sigură că ajung acasă sunt liberă prin toate cotloanele, scotocesc, până când într-o zi o za se va rupe și atunci chiar nu voi mai ști pe unde să apuc. Poate că marii scriitori asta fac, rup lanțul și fug de acasă în căutarea eului pierdut, îl găsesc și gata se potolesc, alții nu.
Pe planetă sunt tot felul de vârfuri spre care poți merge oricând, masive muntoase sau chiar piscuri umane, cu mintea am urcat în puțini oameni, le-am cunoscut cât am putut înălțimile dar cu picioarele am fost doar la Cota 2000 Sinaia și la Jabal Hafit. Nu știu cum s-a făcut să fie atât de diferit, primul plin numai de brazi, al doilea plin numai de pietre, paradoxal, acest plin devine gol, de unde numele, muntele gol, caracterizat ca fiind „într-o completă liniște, absolută pace și minimă poluare, unde se află cea mai scumpă autostradă din lume”, un drum de 11 km care nu duce decât la cer și la o cafenea de unde poți admira priveliștea, poetic spus, un drum spre niciunde sau spre tine, în cazul meu, chiar așa mi s-a părut, parcă m-am cucerit. Ei bine, așa mă simt acum, din orice punct aș fi privită aș fi identică, uniformă, nicio floare de colț, nicio vietate nu se întrevede, doar morminte preistorice de acum 5 000 de ani, un fel de alte vieți sau amintiri după care pot săpa, eul pierdut. În Cartea porților, una dintre cărțile funerare egiptene este prezentată călătoria bărcii solare care duce sufletul spre lumină, sunt 12 porți, păzite de 12 zeițe, care pot însemna 12 stagii, poate dura și 12 secunde, dar și 12 ani, 12 pași obligatorii, inevitabili. Analogia 12 ore ale zilei, 12 ore ale nopții cu 12 porți mitologice, două lumi care se suprapun identic, viață și moarte mă duce cu gândul la o aventură și mai și: sub piramida Saqqara se găsește un labirint făcut doar de dragul jocului, care, la fel, nu duce nicăieri, dar care are pictat pe tavan un cer albastru plin de stele și dacă nu ești pe deplin mulțumit te poți așeza și la această poartă spre niciunde sau mai poți țese, evident, manufacturial, un cer personal. Și aici, dar și în alte morminte egiptene tavanele sunt pictate cu stele, stele care seamănă mai mult cu stelele de mare, și atunci mi-am dat seama că acolo poți fi foarte bine pe fundul mării sau pe fundul cerului. L-am întrebat pe ghid să mă asigur despre care extremitate este vorba și mi-a spus clar: cerul; când am auzit cu atâta siguranță a fost ca și când cineva te minte în față. Deși, pereții erau pictați numai cu corăbierii care duceau sufletul într-un loc sigur, putea fi la fel de bine și una și alta. După câteva incursiunii în cărți mi-am dat seama că într-adevăr egiptenii preferau echinoderma cu cinci brațe din Marea Roșie ca reprezentante ale stelelor și constelaților (de pe cer), pentru că nu, în final, cerul devine locul lumii de apoi – Seba. Cât se poate de isteț! În mitologia egipteană asteroidea (gr. stea, ca o stea) a devenit, practic, simbolul lumii de apoi. Eu, una, printre morminte m-am simțit mai liberă ca afară, înauntru parcă vedeam mai bine drumul, era doar unul sigur, pe când afară erau mai multe posibilități și brusc am devenit derutată, am ales să urmez ghidul ca și când el ar fi știut deja soarta fiecăruia dintre noi 😊
