Carmen Sorescu 
Ieri am întâlnit un om fericit, distrat, părea pus pe multe șotii, să salveze vieți, să țină post, să meargă în Thailanda, să ia medalii, premii, dispus la efort, la muncă, la săpat grădini, la dat norii de-o parte, la incantații, la adus și oprit ploaia, la a-mi lua copilul în brațe, la orice ar fi fost posibil și imposibil. Ar fi sărit fără doar și poate garduri, s-ar fi târât pe sub sârme ghimpate, ar fi stat în tranșee, ar fi scris scrisori, manifeste, cărți de poezie, ar fi mâncat indubitabil orice ar fi fost comestibil dar ar fi încercat și chestii otrăvitoare cum ar fi fost îmbrățișarea cu mine. Vedem pe chipul lui priviri psihedelice pe care-mi era foarte greu să le depistez dacă veneau dinăuntrul lui sau se formau pe retină la contactul cu ochii mei. Mă gândeam la razele care reflectă suprafața mării, dacă nu cumva el avea o lumină interioară și răzbătea ori de câte ori se activa sau venea din altă parte. Întrebarea era: avea o lumină proprie sau o fura, iar ochii lui o transforma în săgeți sau orice alt fel de instrumente tăioase?
Și în timp ce-mi scria o listă cu toate superputerile, în spatele cuvintelor îmi modela sufletul ca un olar priceput. Vedem cu ochii minții pe mâinile lui cum se scurgeau mâlul, mizeriile, cum îi cuprindea degetele, palmele dar nu renunța, mintea lui rotea și rotea cu impulsuri succesive, lutul din care eram făcută. Părea un oarecare, purta haine banale, nu avea insigne sau trese la vedere, dar nu era așa, pe sub piele, pe alocuri prin zonele transparente dintre trecut și prezent am reușit să văd câteva medalii strălucitoare. Mesajele pe care inițial abia le decriptasem spre sfârșitul întâlnirii erau clare. Ieri am întâlnit un om dispus să rămână, avea un bagaj mare, un geamantan de arme care mai de care mai caustice pe care l-a lăsat jos la ușa de la intrare, aici nu e loc de război, a zis. Era gata de plecare dar și pregătit să stea pe loc, imediat de a face pasul fatal, undeva între da și nu, în spațiul acela gol, liber să să facă orice mișcare, stânga sau dreapta. Mi-a amintit de ora de educație fizică din școala generală, când toți aliniați urmam comenzile profesorului de sport fără ezitare, fără să gândim, eu aveam în minte că trebuie numai să știu care e mâna stânga și care e dreapta, în rest nimic, urmam ordinul și atât. Deodată m-am întrebat ce ar fi fost el fără acest suflu care erupea și erupea, corpul lui era ca un vulcan care aprindea artificii și cu acest prilej drumurile nu doar că se luminau se și construiau, nu emana substanțe toxice cum se întâmpla de regulă la mincinoșii de rând, după care dimineața trebuie să strâng cenușa, ca după un foc care a ținut de cald noaptea dar a doua zi s-a stins, iar resturile trebuie date afară ca să aduci alte vreascuri noi, dar să reținem, aceste vreascuri erau din carne mea, așa că mi-am zis: ia te uită nu există scrum. Încă un lucru nou bătea la poarta mea.
Sinceritatea țâșnea și împroșca un praf vrăjitoresc pe care doar în basme îl sesizasem. Ieri am întâlnit un om, nu, nu era din nicio carte, era cât se poate de real, tangibil, cu brațe cupide gata să se lungească după mine și care ar fi putut opri orice furtună sau ar fi putut întoarce orice barcă. Aproape alb, aproape negru, undeva la marginea mării într-un port ca vechii greci, se plimba și se plimba și se putea transforma în orice, din mort în viu, din muritor în zeu, putea să scrie Argonautica sau să fie el însuși eroul epopeii.
Dragostea este o formulă care schimbă elementele chimice din care sunt formată, schimbă caracter, comportament, traseele, păstrează și aruncă în același timp până ajunge la un echivalent divin. Ca 1+1=2 e nevoie de erupții vulcanice, tot ce este acumulat trebuie scos afară, presiunea ei, da, face munții să se miște pentru a lua o formă nouă, altă haină. Fiecare iubire e diferită pentru că e făcută din ingrediente diferite, asta era previzibil, poate și de aceea îmi place mâncarea thailandeză, mai toate felurile conțin ghimbir, acea rădăcină iute care odată ingerată face să-ți dea lacrimile 😊, cumva mă pregătește😊 Am ajuns să scriu despre iubire pentru că ieri am întâlnit un om fericit, distrat, pus pe șotii, capabil să-mi pună inima în locul creierului, îl priveam pe ascuns ca și când era numai un punct în care era concentrată toată existența, putea fi dat ca exemplu la orele de biologie, fizică, matematică etc, putea fi adus în școli, scos în fața claselor și descris, descusut, analizat, avea răspuns corect la orice întrebare iar prin venele lui sclipeau dâre din galaxia în care trăim, dar dacă m-aș fi uitat mai atentă cred că și din altele, vedeam nu doar elemente rudimentare cu care eram obișnuită ci altele total străine, oricum nu putea fi nici simplificat dar nici multiplicat, un material didactic din care puteau fi țesute poezii, a zis amica mea, eu am tăcut și am tăcut până când liniștea aceea sumbră a mărilor adânci l-a cuprins😊
