Carmen Sorescu 
Nu e greu să-mi imaginez corpul expus vieții ca pe un leș imprudent, hazardat, malign pe masa de disecție rece, metalică și mai ales reflectorizantă din care fiecare om să își ia ce are nevoie; fără niciun cuvânt, fără niciun impuls, doar o imagine finală lumii, un fascicul de raze.
Îmi amintesc și acum chipul meu oglindit printre rămășițele umane ale unui cerșetor găsit mort în Pacul de la Operă și care nu fusese revendicat, ajunsese pe mâinile tocilarilor și majoritatea dintre studenți voia să vadă ba un mușchi, ba un organ, se înțelege, totul disecat cu un cuțit bine ascuțit ca la o feliere de animale în Piața Matache, cel puțin eu în această piață am văzut metode identice precum la Mina Minovici. Mă gândesc că atunci când ești încă în viață se întâmplă mai la fel dar cu sufletul care devine recognoscibil de la distanțe mari dacă a fost pus pe o astfel de masă, multe alte suflete se răsfrâng în el așa cum multe alte cadavre se depun în cimitire. Acești detașați, neutri, impersonali nu mai pot fi îndurerați, afectați, ce bine de ei, ajunși în punctul acela de graniță, cu mult mai aproape de Dumnezeu, când nu le mai pasă. Tot la fel, scrisul, și el, este o proiecție a vieții cititorului în cartea din mâini, de aceea unii oameni nu citesc titluri ci autori. Când autorul și-a etalat mintea imprudentă, hazardată, malignă într-o carte oricine își poate lua ce are nevoie, dar cu prisosință asemănările, din acel gest reflex al proiectării în miraj. Miraj, reverberația, călătoria nocturn-celestială a lui Muhammad, în deplasarea lui ajunge la un copac, sidr, numit în arabă Sidrat al-Muntaha, unul din multele cuvinte pentru sfârșit, pentru că la el se termină tot ce urcă de pe Pământ sau tot ce coboară din cer, inclusiv inspirația divină, aflat la granița cu Paradisul, la al șaptelea cer, de care nimeni nu trece, doar profetul a reușit. Prin urmare și în cărți există pasaje de care nimeni nu trece, e atât de personal încât devine neînțeles și bănuiesc că este lăsat neexplicat cu bună știință, să te împotmolești la graniță dar cu puțin noroc să ai revelații sau să treci prin sânge varianta proprie. Deloc paradoxal același copac, numit în latină Ziziphus spina-christi este copacul din ale cărui crengi se presupune că s-ar fi făcut coroana de spini a lui Isus, acesta este veșnic verde și și-a frânt nu doar ramuri cu spini dar a și răsfrânt din proprietățile nemuririi fiului Domnului. În Biblie copiii lui Israel au fost hrăniți în deșert cu mierea acestui copac, astăzi una din cele mai rare și scumpe, dar nu doar atât, fiecare parte are beneficii pentru om, fructele (sursă de energie), frunzele (cosmetică), rădăcinile (calmant gastrointestinal) și chiar când este ars cenușa lui este un antidot pentru mușcătura de șarpe. (Și ce a fost amuzant că după câteva zile de pus la punct ideea de mai sus, întrebând un lingvist, un preot, un profesor de arabă, un doctor, un botanist, chiar și mama a avut contribuția ei, dacă este vorba despre același copac sau nu, în unanimitate au spus da, și că în România, clima fiind diferită, o specie din aceeași familie s-a adaptat într-un mod puțin diferit: păducelul/gherghinarul. Când am auzit cuvântul gherghine am sunat-o pe mama și ea mi-a spus: „Avem și noi în curte, știi când am fost în pădure acum câțiva ani am luat crengi, ai pus tu într-o vază, eu nu le-am aruncat că prinsese una rădăcini și acum e deja copăcel lângă leagăn”- momentul acela de serendipitate, când taci, parcă mai aproape de adevăr, se întâmpla chiar la noi în curte). „Paradisul se află sub picioarele mamei (-lor)”, mi-am amintit subit acest verset, folosit cu înțelesul exact de sub tălpi, ci nu sub tutela sau sub protecția cuiva. În mintea mea se derulau imagini cu bunica când frământa, când îmi întindea farfuria cu dovleac copt, când robotea și se învârtea din loc în loc, îi auzeam pașii, papucii, știam mereu unde este, ba la fântână, ba la bucătărie, apoi cu mama când croșeta, spăla, făcea compot sau urmărea cu degetele rândurile când citeam pe cartea de limba română, la fel și ea se agita de colo-colo, le urmăream pe fereastră, fiecare cu rolul ei, se intersectau foarte rar prin curte și vreme de câteva minute mai schimbau cuvinte, replici, se mai puneau de acord, după care fiecare pleca în treaba ei. Ziua așa trecea, nu erau nici mai mult nici mai puțin decât două albine care culegau nectar, iar eu după perdea mișunam și eu în felul meu prin cărți fără să știu că moșteneam, ca toate femeile, gena Raiului. Câteodată mă strigau, când una, când alta și valul lor mă lua și pe mine, brusc aveam și eu sarcina mea, munca mea peste care nimeni nu se băga. De obicei mă trimiteau la rude cu diverse comisioane, mesaje, pungi cu fructe sau legume pe care le căram adesea în secret, să-i spui asta numai dacă e singură sau du-le asta dar să nu mai știe bunicul, cărăm toate astea ba în minte, ba pe coarnele bicicletei, ambele la fel de grele, dar niciodată nu spuneam nu. Toate aceste legi care se trasau făceau parte doar din habitatul nostru femeiesc, un sistem de oglinzi care reflecta dintr-una în alta rute numai de noi știute. De când mă știu tot timpul am avut un coridor al nostru, mai târziu și fata soră-mii și a mea au intrat aici din mers, ne ramificam dar în conservare precum arborele peren cu rădăcini foarte adânci, cu mulți țepi și cu corona plată pentru menținerea umidității. Mama avea o vorbă, de câte ori mă lua cu ea, mică fiind, îmi amintesc, și una din mătuși a vrut să-i destăinuie ceva, s-a uitat la mine neîncrezătoare și mama i-a spus: Omori om și nu spune! Așa e și azi, tot ce e între noi e ca un oraș subteran cu tuneluri dosite și oricând ne putem salva prin ușile deghizate. Până la urmă despre asta e vorba, cum să te aperi, dar cum spuneam odată, nu îmi e clar dacă din calea vieții sau a morții.
Îmi voi face și eu un fel de copac, poate chiar voi găsi unul real, am multe opțiuni în grădina de la țară, un loc al sfârșitului, al încheierilor, al tuturor întoarcerilor și tocmai pentru că va înghimpa va fi rezistent la secetă.
Uneori mă mai întorc la casa părintească, la unele cărți, chiar și la unii iubiți, revăd unele filme, merg pe străzi pe care nu am mai fost demult, dar care au încă în pietrele lor căldura verii când jucam șotron. Readun cumva ceea a ce fost bun în mine și am lăsat în urmă, așa cum, atunci când eram mică, îmi scăpa zmeul printre degete și-mi promiteam că a doua zi mă voi întoarce să-l caut, însă niciodată nu o făceam, zmeul se ducea undeva adânc în mintea mea, negreșit și azi. Adun și readun, strâng și îngrămădesc dintr-o totală lipsă de interes, doar aceea a întregului, vreau să consolidez ceea ce s-a stricat în mine, să repar. Casele părăsite se renovează, se restaurează din același motiv, pentru a fi redate privitorilor în forma lor inițială, autentică, curată. Totul e corigibil, totul se poate retușa, sau măcar se poate ascunde, astfel că știu din vreme petele de igrasie care și anul viitor vor apărea. Bănuiesc că vi s-a întâmplat, mie chiar acum un an, am zugrăvit casa și după nici o lună câteva pete galbene au reapărut, zidarul a spus că singura soluție e să dea cu vopsea, vopsea pur și simplu, după care să acopăr locul cu un tablou sau ceva asemănător. Și pe corp am câteva cicatrice în urma unor căzături de pe bicicletă și a unor mușcături de câini, pe un deget e destul de vizibil, dar nu maschez, nu mă deranjează și nimeni niciodată nu m-a întrebat nimic. Toată lumea are semne, pare a fi normalitatea. La fel casele în paragină, oamenii singuri, nu trâmbițează nimeni pe drumuri la intrarea în localități, nu sunt indicatoare: Atenție casă părăsită! Atenție om singur! Deschideți-vă aripile, în caz de plonjon în inimile lor! Doar câine rău mai văd uneori, uneori mă mai întorc. Și asta îmi dă pacea de care am nevoie. Mie oare ce pancartă sau afiș mi-ar trebui la interacțiunea cu un om? Ce fel de interfață pregătitoare, poate: Atenție om în lucru! Sau ca la cinematograf: Azi rulează filmul Aripile vântului. Simt că asta mi-ar trebui, un anunț, astfel ca nu oricine să dea buzna, doar cei limitați într-o anume căutare. Dar nici așa nu văd cum ar veni în jurul meu oameni să mă înconjoare, mai degrabă motanul, de câte ori mă așez să fac exerciții sare speriat de la locul lui și se lipește de fața mea, după care începe lupta, nu am nimic, lasă-mă, dar el stă nedezlipit în dorința lui firească de-a îndrepta poziția mea orizontală. Dacă mă ridic este mulțumit și pleacă înapoi la somn, dacă nu, nu am nicio șansă. Și aici normalitatea trebuie instaurată. Uneori mă mai întorc din dorința de-a aduna de pe fundul inimii ce e mai de preț, de-a curăța, așa cum îngerul Gabriel i-a scos inima profetului Muhammad, a spălat-o în apă sfântă și apoi i-a pus-o la loc, numai așa a putut călători călare pe Buraq la Paradis, doar așa ajungi în locuri sfinte, iar amintirile sunt astfel de altare.
Există în fiecare om o graniță, un perimetru marcat, evident, incontestabil, de care nimeni nu trece decât cu voia deținătorului. Când încerc să trec fraudulos pot avea parte de consecințele de rigoare. Din fericire pentru mine, care am stat în afara acestor zone toxice, e foarte simplu de observat, sârma ghimpată se vede cu ochiul liber și dacă pun o întrebare răspunsul e întotdeauna agresiv. Deci, un pas înapoi. Și atunci mă întreb dacă mai are vreun rost, desigur că nu, dincolo e doar o mocirlă, nu de multe ori am fost împroșcată, m-am murdărit, m-am șters și până la urmă mi-am dat seama de avantajul aflării de partea cealaltă.
În fața tuturor granițelor sunt mocirle, e zona tampon până ajungi unde trebuie. Mai sunt bariere, soldați, tot felul de umbre, siluete, acest punct de control este o zonă care dă emoții. Chiar dacă ești în regulă, de bună credință, firesc, cu toate actele în ordine, valabile, tot se poate găsi cineva să te întoarcă. În această zonă se fac marile jocuri, este corupție, propagandă, se fac aranjamente, trafic, se scot bani, se bagă bani, se dă mită, se ia mită, aici e zona fiecărui om cu care se poate negocia, dacă te lasă sau nu în viața lui. Cine ești? Și ce-mi dai? Pe lumea cealaltă la fel, încotro o luăm, pe cine cumpărăm pentru un loc în Rai.
Îmi amintesc acum câțiva când am intrat în Laos, grănicerii întâmpinau turiștii cu niște tăvi pe care erau așezate zeci de păhărele de băutură, ceea ce pentru mine părea a fi whisky s-a dovedit a fi o licoare medicinală, din plante, de culoare gălbuie, tonică, cu opium. Apoi am văzut sticla din care unul din ei turna, nu am apucat să citesc bine pentru că șarpele care plutea în interiorul ei mi-a întors stomacul pe dos. Altădată, într-o escală în Turcia, în salonul în care așteptam un vameș a dat flori doamnelor din salon, câte-o garoafă, mie mi-a picat albă, mai erau roz și roșii. Niciodată nu știi peste cine dai, trebuie, pe lângă actul de identitate, pe care toată lumea îl cere, să mai ai în doza de așteptare și un loc rezervat surprizelor, și la fel când ești prins pe picior greșit, să deschizi plasa de siguranță, să fii pregătit pentru orice, bune, rele, important e să ai rezerva de calm la tine. Zona de trecere poate fi un loc „straniu, supranatural, chiar extraterestrial”, dacă mă gândesc chiar la Zona din Călăuza, ei bine, acest loc e în fața fiecărui om, cu puțină atenție se poate vedea de la distanță, știi pe cine să ocolești și pe cine nu.
În ambele cazuri, șarpele care înfricoșează ca să nu mai pot vedea opiul, florile care înfrumusețează ca să nu mai sesizez întârzierea avionului, nu sunt decât metafore care distrag, disimulează, retorice strategii de luat ochii, pe care, de altfel, sub o formă sau alta, multe vietăți le folosesc. Revenind la pierderea mirosului, la neatenție, la diversele mortăciuni aruncate în față, la încercarea de-a schimba cursul, de-a induce în eroare, pentru ce? Care e miza? Dacă nu un câștig?! Eventual nemeritat, și ca într-un film când se vrea delimitarea de la ficțiune la realitate regizorul apelează la unele păcăleli grafice care țin de culoarea neagră. Dacă atmosfera este medievală, bolnăvicioasă, de rău augur folosește imagini cenușii apoi când revine pacea apar culorile vii.
Despre cum și cât de bine e afumat heringul e o întreagă poveste! Nici nu știu de unde s-o încep 😊este ca o înghețată la cornet cumpărată vara pe stradă care se topește și laptele se prelinge în toate părțile, iar eu însetată ling din toate părțile, așa fără noimă, doar, doar să nu mă murdăresc și mai ales să nu se termine😊
