Carmen Sorescu 
Acest eseu pleacă de la un lucru intim pe care-l port zi de zi, de la un embrion care se hrănește încet și sigur, acolo în burta mea, ferit de lumină, ferit de ochii lumii. În acest spațiu fără gravitație, fără religie, fără a ști dacă este femeie sau bărbat, genul până la urmă e o stare de spirit, se va naște un alt organism. Închis în pereții abdominali, înecat de lichidul amniotic, unde sunetele nu există și imaginea rulează un film mut totul pare mai mult o lucrare dramatică unde personajul se exprimă prin presupuse gesturi și împunsături.
Este un fel de depozit unde mi-am pus la păstrare toate obiectele valoroase, amintirile, gândurile, minereurile de aur și tot ce ar trebui să fie numai al meu; o ladă de zestre. Pe măsură ce aduc succesiv tot felul de materiale, carburanți, utile pentru embrion, acumulez resurse printr-un proces ireversibil, dar nu este ca și când m-am trezit gravidă. Nu, se petrece involuntar, ca respirația, uiți de ea, nu mai conștientizezi că respiri, deși e cel mai important lucru, dar uiți că o faci, firescul ei e conform cu legile naturii.
Dacă procesul respirației e format din cele două căi: inspirația și expirația, în cazul formării acestui embrion, inspirația e normală, pentru că aduc, zi de zi, elemente noi, expirația este inhibată, aproape inexistentă, până când într-o zi toate cele adunate sunt reciclate, convertite într-o carte.
Gestația cărții este proprie fiecărui individ și nu are termen precis.
Unii pot sta toată viața cu propriile cărți în burtă, fără să vrea sau fără să le poată aduce la lumină.
Marsupiul e uneori un loc mai sigur, în librării situația se schimbă.
E senzația aceea stranie când ai o carte pe raft, care îți poartă numele, și îți vine greu să pleci de lângă ea, ai vrea să stai mai mult să o păzești, altfel corbii care dau ocol vin să ciugulească din ea. Și-ai vrea să strigi: Fiți cu milă, e dureros! Dar abandonezi, cu strigătul rămas în gât. Tot ce ai construit în tine câteva luni sau mai mult e părăsit printr-un gest de caritate inexplicabil. E dureros. Și totuși mulți o fac, acceptă soarta dată, travaliul iminent, acceptă jocul acesta pervers, imuabil care, cu timpul, duce la pierderea autonomiei. Mulți se lasă doborâți de gânduri pe lanurile de hârtie fără a cere măcar un pahar cu apă, mulți își dau seama de boală și nu o pot stârpi cu nimic, dimpotrivă, orice nouă zi e prilej de aducere aminte, de scris.
Cel mai periculos e să tai în două scriitorul de om sau omul de scriitor, nici nu știu de unde să încep. I se spune scriitor celui care scrie întâmplările, dar eu, una, mizez pe om, el trăiește viața, el are emoțiile, corpul lui suferă, plânge sau se bucură; scriitorul vine și fură. Într-o zi ia tot și pune pe hârtie, cred că de asta după un timp, pauza de scris, de exemplu, eu una mă întreb cine a scris asta, ca om, rămân profund mirată. Până la urmă scriitorul e un hoț, dar măcar un hoț cinstit.
Scriitorul face de fapt un drum înapoi spre momentele de fericire sau spre momentele acelea semnificative care nu au vrut să plece din memorie; la fel cum un adult uneori se duce la casa bunicilor unde-și petrecea vacanțele pe vremea copilăriei și tot ce vrea e să-și vadă chipul în apa limpede a fântânii. Chiar dacă trupul de adult se află în dezacord cu mintea, scriitorul nu ținea seama de kilogramele sau anii în plus, nu asta e judecata. Cum spuneam cândva, scriitorul e Dumnezeul paginii albe, el nu judecă omul în ce stare se află, pe el îl interesează captura.
În școala generală și, apoi, mare, cu prilejul unor sărbători, puneam grâu la încolțit într-o farfurie albă sub un strat subțire de vată îmbibat bine sau direct în ghiveci, cu grijă să nu pun semințele prea adânc. Îmi plăcea, zi de zi, să trec pe la fereastra prin al cărui geam lumina intra domol, ca factor esențial în dezvoltarea boabelor. Și-n acest blocaj estetic la care luam parte câteva zile, de la încolțire până la formarea primei frunzulițe, scrisul tăcea eclipsat. Râdeam și-mi spuneam: Când iarba crește scrisul adoarme. Pelerinajul meu în preajma farfuriei cu grâu încolțit îmi lăsa impresia unei supușenii, eram fără nicio putere în fața acestui spectacol al vieții. Învinsă. Pe măsură ce grâul triumfa, scrisul era amorțit, înfrânt într-o competiție tăcută. Orice tactică era în zadar. În mintea mea se îngrămădeau blocuri de piatră și beton, cărămizi, bolovani și nimic nu mai trecea de acest blocaj în fața frumuseții germinației.
Întotdeauna pățesc așa când sunt pusă în situații de anarhie, de lipsă a puterii. Îmi amintesc de uimirea mamei când a observat prima oară că-mi dădeau sânii, a spus, cu un mare of și regret că nu mai aveam să fiu copil: Ce să faci, nu te pui cu natura! La fel de bine mi se întâmplă când citesc ceva nemaiauzit, ceva senzațional, o vreme pălesc ineficientă. Imaginile fizice sau mentale au același efect al relocării, mă bucur de cele văzute sau auzite într-un autoabandon fățiș. Îmi place să spun celor pe care-i cunosc, uite ce chestie frumoasă a scris omul ăsta, și zac așa paralizată câteva zile, nu-mi revin din drogul servit nonșalant, când printre printre sutele de rânduri deodată ceva îmi sare în față. Mi s-a întâmplat asta și în pădure când am dat nas în nas cu o căprioară și ea s-a oprit o vreme să se uite la mine, primul meu gest reflex a fost să înțepenesc.
În toate aceste momente când strâng în mine percepții fără a face vâlvă, când senzațiile se absorb în metabolism, scrisul e mut, se poate exprima numai după câteva zile după ce asimilarea a fost făcută. Și pentru prima dată asist la primul lui stagiu de viață, apoi dacă primește căldura și lumina necesare își va schimba starea de agregare.
Scrisul este eliberare de energie; el arde din orice ai pune pe foc și cea mai mică replică sau cel mai infim sentiment odată îngurgitat se depune acolo în procesul complex și, poate peste un an sau zece ani, va elibera ceva impetuos. Chiar dacă este un obiect neînsuflețit, prin mâna scriitorului el va avea un sunet, el poate face orice să vibreze, să fie auzit. De unde forța asta de a face lucrurile mici să fie mari, dacă nu din frământare!?
De la supliciu până la răstignirea pe dealul Golgotei unde poate fi văzut de toată lumea devine sfânt. Scrisul devine profetic, voci străine dictează. Ceva sau cineva mă trimite la masa de scris, mă uit în jur și nu văd pe nimeni, mă uit în mine și nu recunosc cine sunt.
Tăcerea dinaintea scrisului este ca o rugăciune pe care o spun singură în camera mea. Tăcerea germinează. Și chiar tăcerea asta m-a învățat să-mi fac din trup propria biserică, nu trebuie să ies pentru a ști cine sunt, dimpotrivă, cu cât rămân aflu mai multe, nu pot opri cartea care crește, crește și vorba maică-mii: Ce să faci, nu te pui cu natura!
