Carmen Sorescu
Dacă invoci iubire trebuie să aștepți și ură, dacă lupți pentru adevăr trebuie să aștepți și minciună, dacă vrei sănătate trebuie să gândești că și boala există, dacă vrei pace și războiul e prin preajmă, dacă banii ajută sărăcia se face simțită, și, în general, balanța are și partea opusă deja pregătită, orice obiect, orice sentiment este oglindit în opusul, în ceva advers și contrar. În Paradisul pierdut, John Milton scrie: „Mintea este propriul ei loc, și în sine poate face un Rai al Iadului sau un Iad al Raiului”. Mintea – un loc fermecător, dar și înfricoșător, iar dacă Paradisul nu e pe Pământ, nici mintea nu-l poate crea, fiind și ea într-un proces continuu de antagonism. Nicio minte nu slujește la doi stăpâni. Și totuși, pentru ore bune, Paradisul a fost fi în jurul meu de multe ori, în locuri materiale, pitorești, ușor accesibile pe care le-am vizitat și care m-au dus brusc pe trepte mult mai înalte decât credeam, într-o imponderabilitate indescriptibilă, dar și aici pe foaia aceasta, pe acest pisc prefabricat numai al meu pentru un timp am făcut ce am vrut, însă vine o zi când șerpuiala te conduce de la sine și șirul evenimentelor se desfășoară inerent. Pentru un timp pot fi neom: nu am nevoie de nimic, nu-mi este sete, foame, nu mă gândesc la familie, nici chiar la mine, pentru că mine e undeva departe contopit în neant.
Dar într-un oraș unde nu cunosc pe nimeni și casa mea este precum un cuib undeva pe piscul unui munte acolo unde nimeni nu ajunge și chiar protejat foarte bine de crengile unui tei imens, în acest oraș Paradisul este la fiecare pas, uneori bucăți, frânturi, dar reașezate secțiunile dau un întreg inefabil, important este ca puzzle-ul să fie detectabil.
Psihoterapeutul Sheldon Kopp scrie într-o carte: „Dacă te întâlnești cu Budda pe drum, ucide-l” – asta pentru că nu ai nevoie de el și este așa cum a spus înțeleptul: „Nimeni nu te poate salva, decât tu însuți”; așa cum accepți bunătatea, trebuie să accepți și reversul, doar că nu este o graniță delimitată, ci un amestec, când nu știi niciodată din care colț sare un iepure sau o hienă.
De la Căderea omului în păcat, de când Adam și Eva au trecut de la obediență la nesupunere neprihănită, de când șarpele i-a păcălit să mănânce din fructul cunoașterii binelui și răului, cei doi au devenit muritori. Merismul nu face decât să combine cele două fețe contrastive, nu se poate sta într-o „perpetuă euforie”, ar fi chiar iadul raiului.
Are asta de-a face cu pelerinajul? De ce oamenii se duc la biserici, la moschei, la ziduri, caută sfinți, înțelepți, sihaștri, se închină, se apleacă, se dau cu mir, se spală pe fețe, fac toate ritualurile, cer sănătate, bani, iubire, o viață mai bună, dar duc și ofrande, lumânări, flori, dau de pomană etc., ce speră ei și cât de conștienți sunt și cât nu? Poate frica, neascultarea, îndemnul, rușinea? Cine are curaj să fie pe cont propriu? Eu, una, recunosc că nu, nu ies din mulțime, nu am cum să nu fac ceea ce făcea bunica, măcar din respect pentru ea, iată, am mai găsit un motiv. Oare când mă las pe mâna lui Dumnezeu nu e ca și când mă abandonez în aceste ape ale binelui și răului, deopotrivă, Îl las pe El să aleagă, să decidă, nu vreau să răspund pentru mine?! Oare Îl caut doar să dau vina!? Aud tot mai des: am făcut-o și pe asta, să nu zic că nu; mai mult ca o datorie, să bifezi rugăciunile, pelerinajele, ca parte din mersul vieții. Cine fură și cine este furat, cine e tâlharul? Unde e bogăția, ignoranța, abuzul, beneficiul? Abuzez chiar de mine prin acest monolog menit să ajungă la coșul de gunoi, prin care lucruri înțelese și neînțelese se repetă fără să stabilească ceva concret. Mintea purifică și îmbâcsește, trecutul și prezentul într-un bol magic. Edmund Burk spune că: „Frumosul este plăcut din punct de vedere estetic, dar sublimul poate distruge”. Același lucru între rău și terifiant, primul te înspăimântă, al doilea te poate ucide. Prea mult bine face rău – și nu e concluzia mea. Poate pentru că atunci când nu mai am niciun ideal, eu, una, dezgrop trecutul, e acolo îngropată o comoară pentru care sunt dispusă să plonjez în fiecare zi până dau de ea.
Nu răspunsurile îmi modelează mintea, ci întrebările pe care i le pun. Mintea poate fi jefuită, există astfel de hoți, de fapt niște înapoiați, debili care vor să ia și această foarte personală facultate de a gândi, gândesc ei în locul tău până te fac ca ei, apoi la rândul tău cauți altă minte să o posezi.
Se întâmplă la fiecare pas, și nu mă refer la celebra frică care ne anulează zi de zi, ci la frica la mamele care-și expropriază copiii și le spun până la vârste înaintate ce să facă, la cei care confiscă felul de a fi al partenerilor, și ajung din nou la iadul raiului. Hoții de gândire, hoții de povești sunt cei care fac încheierile în felul lor, nicio poveste nu are același declanșator, același final, pentru că, odată furată, de exemplu o amintire sau întâmplare, e trecută lejer și superficial prin mintea lor spongioasă, pe ei nu-i doare, ei doar sustrag.
Pe stradă e liniște, ceață și frig, mâinile nu ajung nici măcar la mine, le simt în buzunare, undeva departe, în niște caverne. Mintea nu e o barieră, ci un burete flasc, o pojghiță permeabilă care permite să intre orice, mai devreme sau mai târziu cedează.
