Frica

Frica mă face să tremur, îmi ia aerul, mă sufocă, mă bate în cuie acolo unde sunt, are acest efect paralizant, este ca o mușcătură de șarpe al cărui venin intră molcom în sânge și pentru multă vreme uit să merg; picioarele, apoi mâinile, corpul întreg nu mai există, există doar o minte rătăcitoare care umblă prin cameră ca un fum desprins de vracul de lemne care a ars. Frica îmi bagă mâna pe gât și mă face să vomiți ce am mai de preț, părinți, oamenii pe care-i iubesc dispar dintr-o dată, devin un animal cu ghearele minții instant ascuțite asemenea celui care mă cotropește, urcă în mine treaptă cu treaptă  așa cum inundația cuprinde încet, încet scările unei case, uneori până ajunge la tavan; dar frica te face mai inteligent, sapă, sapă, repede cu aceleași unelte lucioase crescute din vârful ființei după dezlegare. Dar frica totuși nu folosește cârlige, harpoane, frânghii pe care să le arunce peste tine, nu, frica e o gură largă, imensă, nu e un biet pirat care-și arată steagul negru cu craniu de la distanță, nu te pregătește, frica te vânează pe ascuns și brusc ca un boa constrictor te poate înghiți cu totul dintr-o dată. Frica nu e totuna cu ura, aversiunea pe care o simți când un iubit/-ă te părăsește, nu este frica de ce va urma, ai totuși corpul întreg, casa unde poți dormi, lucrurile din jur sunt la locul lor, detestarea că el/ ea nu te mai iubește este un sentiment dizgrațios, urât mirositor ca un pește stricat, din care evident nu te mai poți hrăni, slăbești, devii o pocitanie, dar ești totuși întreg.

Poate că nici eu nu știu ce e frica pe de-a întregul ei, poate că nici eu nu am văzut-o în toată frumusețea, dar sunt cât se poate de sigură că m-a atins pe umăr de câteva ori, știam că e acolo, în spatele meu, simțeam o greutate, un animal puternic, tot ce trebuia să fac era să nu mă mișc, orice mișcare greșită mă trăgea în jos, în bezna ei. Prima oară s-a întâmplat la IML, când profesorul de medicină legală mi-a spus să scot din corp pe o tavă de aluminiu din corp inima defunctului, de-acum, material de studiu. În secunda următoare am primit mănuși chirurgicale, albe, mate, dar ochii îmi erau înțepeniți pe obiectul metalic, strălucitor care mă dusese într-un tunel din care cu greu am ieșit. Vocea profesorului răsuna ca un clopot de peste câmpuri îndepărtate, pline de zăpadă, și cu ciori care scormoneau după semințe, urechile se înfundaseră demult, corpul nu-l mai simțeam, mâinile îmi amorțiseră, o căldură ca o palmă grea mă lovise în ceafă, doar mintea se desprinsese de mine și căuta un refugiu, cu ochii minții umblam prin sala de disecție o ieșire, o ușă, un geam sau un alt om prin care să ies. Da, nu a fost să fie, după câteva momente, nu știu, dar presupun secunde, dar secundele acela lungi în care eu călătorisem deja la biserica de la țară și vedeam clopotul cum se mișcă și din el nu se răzbătea sunetul specific ci doar vocea profesorului cu instrucțiuni, când trecusem peste terenurile înghețate doar cu gândul să scap în libertatea lui, preferam, se pare, asta. Teama că puteam pica examenul și teama de-a extrage inima din pieptul unui om se împrieteniseră, le simțeam în stomac cum își dădeau mâinile fericite, și cumva din mijlocului acelui spațiu foarte îndepărtat și friguros în care mă aflam, un coleg m-a atins apăsat pe mână: Hai, ce faci, vrei să pici?!  Nu am ridicat privirea dar simțeam zeci de ochi pe mine ca niște reflectoare, deodată sala se luminase, cineva mai aprinsese un rând de neoane sau pur și simplu curiozitatea lor emana o energie rar întâlnită care m-a ridicat deasupra felului mea de-a fi, cu siguranță nu eu mi-am băgat degetele prin leșul scobit ca un cuib de pasăre care aștepta poate să fie regenerat, iar eu ca un hoț de ouă spulberasem orice reînnoire. Nu doar că sugrumasem viața cuiva, dar cred că și eu am murit câtva timp. De câte ori aud expresia aceea: mi-a luat inima, mai ales prin cântece, îmi revăd palma plină de o carne roșie, roșie și atât fără o picătură de sânge, deoarece, contrar aparențelor, moartea nu sângerează, sângerează numai viața. Atât trebuie să rețineți, dacă vă doare, sunteți încă în viață, ceea ce e un semn bun, prin urmare, să nu plângeți din pricina durerilor, dimpotrivă. Și azi mă întreb de ce mi-a fost frică în sala de disecție?! Mai văzusem morți, rude, vecini, dar eram pentru prima oară în fața morții explicite, cred că abia atunci la 20 de ani am conștientizat-o exact așa, în pielea goală. Până atunci moartea era ca și cum mai trecea câteodată pe stradă o doamnă drăguță care lua de mână un domn și-l ducea la ea acasă, cumva chiar tandră, discretă, fără să lase urme, urme de sânge, femeia cochetă îi golea  buzunarele, moartea de suflet. Până la urmă orice poate fi schimbat, recalculat, repus, o notă proastă, o casă sau un părinte, iubit/-ă, mai devreme sau mai târziu lucrurile devin echivalente cu oamenii? Din tata tot ce a  rămas tangibil este o cruce  și câteva haine pe care i le-am păstrat ca amintire, a fost înlocuit cu o bucată de marmură, piatră albă și rece pe care o sărut ca pe o frunte bătrână, bolnavă.

Poate că frica se declanșează ca o necesitate biologică, morală, în preajma unui pericol iminent pot fugi sau pot rămâne înțepenită, circuitele neuronale declanșează răspunsuri diferite. Am tot citit manuale de supraviețuire, mă tot întreb dacă de frică, frica de moarte evident, să tot citești cum să scapi dintr-o avalanșă, cum să evadezi dacă ești ținut ostatic, cum să faci pe mortul la întâlnirea cu un urs, cum să scapi de un nebun care te acostează pe stradă, cum să scapi de un narcisist, de un prost crescut, de un mincinos și de tot felul de animale urbane cu pretenții divine, ei bine, da, zici ca ei, ești de acord cu tot și apoi fugi și nu te mai oprești niciodată. Chiar mi s-a întâmplat, și azi fug, nu sunt suficiente ore, zile,  trebuie să fug neîncetat.