Carmen Sorescu 
Mereu am tratat foaia albă biologic, ca făcând parte din natura mea, un fel de-a treia mâna. Cel mai adesea o las acasă la masa de scris, camuflată, acoperită de ea însăși, nu-mi place să fiu văzută cu orteza în spațiile publice.
Nu este cum, în mod clasic, mulți oameni au pe planeta asta diferite implanturi, tije de titaniu, valve de plastic, cristaline cu garanție pe viață sau organe ale unor donatori amabili; în ambele situații corpul bolnav este salvat de un obiect străin, ajutător, aflat în interior. Foaia albă are rolul unei cârje care servește bolnavilor, bătrânilor sau celor ca mine care caută ceva și nu știu ce, dar sunt condamnați la căutare, celor care se târăsc în ei înșiși. Cu timpul mi-am dat seama că foaia albă este un fel de instrument înnăscut. Spațiul gol din mine care nu poate fi văzut cu ochiul liber capătă formă fizică numit foaie albă. E același lucru, noroc că s-a putut crea această formă tangibilă. Zi de zi, lacuna ca o boală care se întinde este vindecată de cuvinte scrise. Se întunecă, adorm, mă trezesc și iar apare fluxul și refluxul. Semăn mai mult cu un vârf de munte unde nu crește nicio vegetație, unde aerul e rarefiat și puține specii ajung să se adapteze.
Oamenii au scris de mii de ani, încă din epoca bronzului, pe tăblițe de lut, pe papirusuri, pe piei de animale, pe fildeș, pe mătăsuri rare sau omoplați de cămilă; foaia albă este un amestec de celule, un soare cuminte care răsare în fiecare, dacă vreai o bagi în seamă, dacă nu, nu, ea este acolo permanent, cu razele ei gata să încălzească. Chiar dacă apare un plafon de nori, plouă sau ninge foaia albă este în fundal, o mamă care și-ar da și viața pentru mine. Pentru că da, de multe ori sfârșește mototolită în coșul de gunoi.
Prima oară mi-am dat seama de existența ei la prima compunere, cred că eram în clasa a V -a, avem la limba română de scris o compunerea despre grădina fiecăruia. Era toamnă, un noiembrie ploios, întunecat, începusem demult școala, venise frigul, porumbul din grădină fusese cules, locul era liber și bunicul pusese trifoiul la uscat în căpițe mari, înalte. Erau multe astfel de căpițe, 6, 7, iar grădina devenise un fel de orășel ciudat unde te puteai plimba printre clădirile de paie. Compunerea mea de 2 pagini avea să fie despre aceste cupole vegetale, fragile și ca să fie puțin picantă atmosfera poveștii mele plasasem și doi extratereștri pe vârful cel mai înalt al uneia dintre ele.
În ziua aceea am fost pentru prima dată față-n față cu foaia albă, un soi de coridă, tot ce știam era că trebuie s-o înving. De fapt, să mă înving. Să-i cedez ei o parte din mine. Povestea a venit extrem de ușor, imediat ce am luat stiloul totul a decurs fără întrerupere, spre surprinderea mea, căci mă gândisem îndelung ce și cum va fi, dar clipa în care am atins stiloul a fost fermecătoare, gândurile curgeau prin mâini, prin degete, spre vârful penelului până când am terminat cele două pagini. Eram ghidată chiar de întinderea silfidă prin tot felul de locuri, simțeam schimbul de energie cum trecea de la una la alta cu o ușurătate aproape frivolă. Eram înzestrată cu această vastitate și foarte curând mi-am dat seama că foaia era în mine demult într-o înfățișare care se creiona ea însăși în afara ei.
Soră-mea era deja la liceu anul terminal și seara ne-am pomenit cu ea acasă. Era mijlocul săptămânii și mama când a văzut-o în prag era să leșine:
-Aoleu, ce e cu tine? Ce ai pățit?
Soră-mea venea acasă numai la sfârșitul săptămânii și mai ales să vină fără să sune în prealabil era dezastru. Mama se așezase pe vine, i se înmuiaseră picioarele.
-Ai rămas fără bani? Ești bolnavă? Ce e? Spune, spune…
Continua ea, în timp ce în fracțiuni de secunde soră-ma vijelioasă și rece ca un adevărat vifor abătut neanunțat, spune:
-Are Carmen compunere.
Ea era singura care-mi spunea pe numele ăsta.
Mama era amuțită, se uita când la una când la alta și apoi a zâmbit:
-Hai să mâncăm, ea și-a scris deja compunerea.
-N-o să-ți placă, i-am strigat, în timp ce mă duceam după caietul verde de teme, e cu extratereștri.
-Aoleu… o citesc după aia.
Și așa am iești din casă toate trei spre bucătăria din curte în tot feluri de aoleuri. Mama cu aoleul ei, soră-mea cu al ei. După aia a fost un moment dramatic, titlul nu-i plăcea, nici ideea, ea era mult mai profundă, i se părea o stupizenie ce scrisesem, așa și cred că era. Mama încerca s-o convingă că e târziu, că s-a luat lumina și nu mai am timp să scriu alte 2 pagini.
Soră-mea dădea la filologie și era unsă de toți tolstoii și ibsenii și cehovii și pescărușii lor și de toate parafinele literare. Eram mingea de ping-pong, aș fi ales oricare parte, dar a învins mama, a rămas că nu mai scriu nimic și rămân cu extratereștrii din căpiță.
Soră-mea nu-și revenea, mânca dintr-un măr și spunea:
-Cum ți-o fi trecut așa ceva prin cap.
Eu, la rândul meu, mușcam din mărul meu și nu-i puteam explica în niciun fel aterizarea farfuriei zburătoare. Dădeam doar din umeri.
-Sper că tati nu știe… continua ea.
Abia atunci m-a luat frica, dacă tata nu trebuia să știe era foarte grav. Îmi rămăsese mărul în gât dar o auzeam pe mama care-mi lua apărarea și mă treceau rânduri de fiori, calzi, reci:
Las-o, pentru 10 ani e foarte bine, ce, voiai să scrie Anna Karenina?
Pentru mine Anna Karenina era doar o cărticică verde pe care nu o citisem, dar era un fel de Biblie a mamei. Tot ea ne tricotase din macrame mănuși dantelate și ne cumpărase căciuli și gulere din blănuri de vulpe, să le purtăm iarna, ca Anna Karenina – care din femeie devenise simbolul iubirii, acelei iubiri care nu cunoștea granița certificatului de căsătorie, iubirea însăși. Ținea foarte mult la cartea asta, cred că i se potrivea. Îmi amintesc într-o zi când am venit de la școală, nici nu am intrat bine și mi-a spus pe voce tare, ca niciodată, nervoasă cum nu o mai văzusem:
-Du-te la Mihai și ia-o pe Anna Karenina. A luat-o de-o lună…
Știa că îmi era foame dar a trecut peste aspectul ăsta și, dacă nu mă invitase la masă și mă trimisese la Mihai, situația era complicată.
Mihai era un vecin care împrumuta cărți de la noi, stătea nu foarte departe.
-Du-te acum, vezi la câinele ăla să nu fie dat drumul.
Am plecat în misiune în câteva minute, mama era de nerecunoscut și trebuia să vindec calvarul. Am ajuns la poarta lui Mihai, câinele era dat drumul într-adevăr, avea cel mai rău câine din cartier, negru, lucios, uriaș, rasa Rottweiler.
-Mihai, Mihai…
Am început să strig și degeaba…
-Mihai, Mihai…
Câinele lătra și-mi acoperea vocea de o mie de ori mai mult, apoi vine tatăl lui Mihai, un om în vârstă, mergând în baston.
-Tu ești, Manuela?
-Da, eu..
-Ce e, tatae?
-Am venit s-o iau înapoi pe annakarenina.
Anna Karenina fusese împrumutată mai multor vecini, cărticica verde era cumva asemenea căruciorului acela mare de iarbă pe care nu-l aveau toți oamenii și strigau la noi să-l împrumute. Curios este că și copertele cărții erau verzi, dar ele ofereau altfel de pășunat. Cu timpul situația se banalizase, dar mamei îi era frică să nu o pierdem, era ca și cum împrumuta furca sau niște varză din grădină când murea subit un om, ceva care scotea din încurcătură omul cu pricina și nu putea refuza.
Mă gândeam că tatăl lui Mihai habar nu are ce întreb și deja eram pregătită să explic, pentru că-mi dădusem seama de gafă, putem să spun, am venit după o carte mică, verde. Dar surpinzător, el spune:
-N-a terminat-o! E la el pe lada patului, are semnul pus.
-Bine, când o termină să ne-o aducă.
Când m-a văzut mama fără carte era fețe-fețe, i-am spus că mai are de citit și nu a mai zis nimic, doar comenta că totuși într-o lună ar fi avut timp, mai ales că venise și frigul nu mai avea treabă pe-afară.
Până la urmă, după cum vedeți, tot am scris o compunere despre Anna Karenina, așa că soră-mea poate fi împăcată, mai ales că acest personaj este tot un fel de prelungire, o cârjă, ceva adiacent, lăuntric, aproape biologic femeilor din preajma mea.
