Carmen Sorescu 
Ultimul ritual
Cine ajunge la capătul unei cărți poate spune că a ajuns la capătul unei lumi. După care închide coperta ca și cum ar fi închis ușa și se întreabă unde este dar mai ales se întreabă ce a adunat sau poate ce a pierdut. Cine citește o carte e ca și cum pleacă în vacanță, e prezent trup și suflet, se aruncă în valuri, plânge, râde, cheltuie bani, câștigă perieteni etc.
Nu oricine se mai înhamă la acest fel de călătorii, îți trebuie tot felul de lucruri pentru drum, mai ales dorința cunoașterii, răbdarea și la final încununarea, tăierea panglicii. Da, e ca la un maraton, cum spuneam, nu oricine participă și nu oricine termină, e vorba de tenacitate, de cum ai corpul, grupele de mușchi, antrenamentul la zi. Îmi amintesc astă vară, de poteca făcută peste ciulini care se vedea cu ochiul liber de la mare depărtare că duce spre pădure, șerpuia de-a lungul pădurii între apă și copaci, dar deocamdată eu eram de partea cealaltă a râului și urma să ajung în 5, 10 minute. De când nu mai vizitasem câmpurile, viile, pădurile așa des, de când nu mai ieșisem în spații așa largi nu mai apreciam foarte bine distanțele, însă nu m-am păcălit. Încet, încet mă apropiam și ciulinii erau culcați la pământ, se mergea foarte bine, nu mai simțeam ghimpii cum îmi zgâriau gleznele, râdeam pentru că era prima dată când călcam pe urmele turmei din care niciodată nu făcusem parte și care avea să mă scoată la liman. Același lucru se întâmplă când alegi o carte, anticipezi unde duce și dacă ești isteț vezi drumul.
Viața ca o manufactură de minciuni produce bunuri de larg consum, oameni – oameni care consumă alți oameni. Nu mai vorbesc de cărți.
Am avut multe momente frumoase alături de cărți dar au fost estompate din cauza serotoninei prilejului, din pricina asta nu am memoria lor și nu rețin aproape deloc. Ce bine! Pentru că a citi ceva ce-ți place e ca o fericire în gol, chiar nu înțeleg de ce oamenii tânjesc după lipsa gravitației, pentru asta ar trebui mers în parcurile de distracții care au Spacewalk – îndoor skydiving. Fiecare cititor, fiecare scriitor trăiește într-un anume spirit, specific, în lumea lui, nu doar interioară, care, de altfel, își pune amprenta și mai mult. Dar, aproape în procent egal, locul din care provine, universul copilăriei se între-vede la fiecare pas. Când citesc o carte o trec prin filtrul vieții mele personale, al sângelui și nimeni pe planeta asta nu a mers pe unde am mers eu, cum nici eu, la rândul meu, nu am mers pe unde au mers milioane de oameni, la fel când scrii, de aceea marea mea nu se potrivește cu a nimănui. Vreau să spun că încă sunt subiecte și se poate scrie fi cât se poate de autentic. Nu-mi plac scriitorii efeminați, și nu mă refer la cei care poartă la votare cămăși cu fluturași, mulți fluturași, mari, roz, îndesați, ci la aceia efeminați în gândire, care se exprimă atât de delicat încât simți mirosul de vanilie care emană din poeme, un fel de prăjiturele pentru copiii de patru luni care trec pe hrană solidă, nu-i pot citi simt că le iau praful de pe aripi, revin să spun, nu al fluturașilor de pe cămăși. Și în general aceștia scriu cu multe diminutive pentru că așa este structura gândirii, vorbesc despre ei tot în miniatură. Chiar dacă scrii o carte de 800 de pagini și te exprimi în diminutive pe fiecare centimetru pătrat cartea rămâne ceea ce emană, doar un fum care se împrăștie, iar autorul pare un copilaș care umblă cu frică să nu se murdărească pe haine. Apoi, cu cât scrisul e mai împovărat de curente, ani, încadrări, de tot felul de trimiteri la alte cărți, la alți autori sau la alte subterfugii menite să ducă atenția în altă parte emoția se pierde. Da, cu cât copilărim cu atât gândim liber și nealterat. Toată filosofia e să ajungi la un paradox. Bună oară, azi dimineață în timp ce scoteam câteva flori care se uscaseră inhalasem fără să vreau praf și pot să jur că semăna cu praful lui Tolstoi.
Sunt unele cărți pe care le țin într-un loc anume, dosit, nu neapărat într-un sertar, cum sunt acele mici cadouri cumpărate din locuri de pe unde am călătorit, dar nici acelea primite de la prieteni sau rude, ci sunt unele scumpe, secrete, săpate în memorie, practic nu știu cum am reușit să le ascund și mai ales de cine, dacă nu de mine, ele sunt acolo impregnate în carne, în celule, făcute totuna cu sângele așa cum se fac cadavrele cu pământul până rămân doar oasele. Și într-o zi oasele dezgropate, pe care, desigur, mulți nu vor să le vadă nici măcar la șapte ani când sunt spălate, mutate, privesc totuși cu coada ochiului și spun: Nu ăsta a fost meu iubitul meu! În ce hal este… nici măcar nu mai miroase, închid sacul și îl pun deoparte. Totul are o vârstă, când vine vremea să facem loc altui cadavru.
