Carmen SorescuCarmen Sorescu
03.02.2023

Ființele mici

Ființele mici au încă de la începutul creației lor ceva infidel, impur, labil, incoerent care nu le dă voie să crească, cât ar încerca ele rămân schimbătoare, perfide, rolul lor etern este acela de-a trăda ș de-a mușca, nu contează pe cine, gura lor trebuie să fie mereu plină de bucata cărnii altora și nu doar atât, sufletul lor gol, de regulă, să fie umplut de durerea pe care o pricinuiește. Așa se hrănesc, dar nu-i de mirare, toată lumea știe și se ferește atât cât poate, pentru că de obicei usturimea vine pe la spate. Dar, nu mă gândesc la nanism, afecțiunea medicală care dă o statură inferioară cu mult celei medii. Am întâlnit acum câteva luni la o zi de naștere pe nepoata sărbătoritului, o fetiță de 10 ani cu note foarte bune la școală, singura de la masă care și-a pus tacâmurile corespunzător ca farfuria să poată fi ridicată de ospătar, singura care deși mică și nu ajungea cu picioarele la pământ, nu se bâțâia și nu a folosit telefonul decât atunci când a fost sunată, vorbea discret și-n stânga, și-n dreapta, pe fața ei se citea o durere la care nu puteam ajunge, era înfiptă prea adânc în genă ca să poată fi scoasă cu o vorbă bună sau tratament. M-am văzut pus în situația inedit-deprimantă de-a nu putea să-i adresez câteva cuvinte, nimic din ce aș fi putut să-i spun nu ar fi făcut decât să uite câteva minute acest mare dezacord cu semenii. Toată lumea o întreba de școală, așa că eu am întrebat-o de timpul liber, și într-un fel absolut straniu m-a calmat și mi-a spus că are un grup de prieteni ca ea și se văd foarte des. În mitologia germană sunt multe povești cu astfel de oameni, la noi mai cunoscută este povestea Alba ca Zăpada și cei 7 pitici, introdusă de Frații Grimm, de aici, aflăm că aceștia erau muncitori și zi de zi se duceau la program, cam peste tot ei unt meșteșugari. Prin urmare, nu vreau să mă refer la micimea fizică, rezultatul unor întâmplări nefericite sau la structura genetică a unor organisme, ci pur și simplu la aceea dintre noi chirciți, piperniciți, nedezvoltați care s-au oprit din creștere voit, care și-au pierdut caracteristicile funcționale pe care în mod firesc le-ar putut avea și păstra, dar au preferat să fie degenerați cu bună știință. Causticitatea este o infirmitate, răutatea pentru unii e capriciu, fandoseală, răsfăț, pentru alții handicap, defect, eu una, am să spun limpede, pentru mine nu este maimuțăreală sau hachiță ci o pornire care ar putea fi controlată, cei care nu o pot ține pe loc probabil sunt bolnavi dar cei care pot și vor să se distreze pe durerea altora sunt, la rândul lor, tot bolnavi. Nu am auzit ca în nomenclatorul de boli să fie și răutatea, dar dacă i s-ar da puțină atenție ar fi încadrată cu succes.

Zilele trecute, un amic a fost mușcat de un câine, animalul a venit pe nesimțite din spate și și-a înfipt colții în piciorul lui, noroc, mi-a spus el, că a avut pantalonii largii și a tras de ei pentru că altfel ar fi rămas cu pulpa între dinți, așa a rămas cu materialul. A doua zi medicul de familie l-a trimis la proprietarul javrei să întrebe dacă e vaccinat ca să nu mai facă vaccinul antirabic, a găsit acasă un tânăr de 30 de ani care l-a asigurat că tatăl lui care ar fi trebuit să știe toate astea îl va suna, dar nu a sunat deloc, în consecință a trebuit să facă toată schema de cinci injecții. Deși, unii, au spus că în București rabia este eradicată există riscul să se ia de la șobolan la câine, prin urmare niciun medic nu-i putea garanta că nu se infectează, doar fișa medicală a animalului în posesia căreia nu a intrat. Am citit și eu despre rabie, speriată, și am rămas uimită că, odată ce apar simptomele, incubația poate dura de la 5 săptămâni chiar la 1 an, este fatală. Așa că zile la rând am vorbit cu amicul meu, care după prima doză dormea liniștit și asta era cel mai important, însă cum rămânea cu câinele, ne tot întrebam de ce a făcut acest gest din senin și la fel și stăpânul care nu dăduse vreun semn că vrea să-i comunice starea de sănătate a lui Rex. Erau amândoi identici, de unde trăsesem concluzia multor proverbe: spune-mi cu cine ești prieten ca să-ți spune cine ești, sângele apă nu se face, afară e vopsit gardul și-năuntru leopardul, bătea apa în piuă tot sunând, fusese, deci, dus cu preșul, și mușcat și cu banii luați etc, afișul câine rău care nu era lipit niciunde, dar ar fi urmat el să facă unul cu om rău, dar încă nu știam sigur dacă ar fi luat amendă sau nu pentru deteriorarea ulucilor, poate ar fi urmat un adevărat război unul cu piciorul betegit altul cu scândura, și după multe discuții a renunțat. Este șchiop și acum dar cel puțin nu este un om rău.

Ființele mici nu sunt neapărat microbii, bacteriile, care nu se văd cu ochiul liber, gâzele, albinele, gândacii, viermii, pentru că acestea pot avea suflete mari. Am privit odată un mușuroi de furnici, altădată un stol de porumbei și am observat respectul și iubirea pentru celălalt. Este adevărat, am văzut același lucru și la cai și la elefanți, de unde trag concluzia că nu cantitatea corporală face prețuirea, însă cu siguranță nu am văzut acest lucru la oameni, nici frați, surori, nici vecini, colegi, aș zice mai degrabă un străin te poate lua în considerație mai mult decât apropiații. Oare de ce? Nu am văzut la nicio specie atât de pregnant instinctul de a elimina tot ce se află mai aproape, de la ruda de sânge la ceea ce este dincolo de gard, pare că proximitatea nu mai este ceea ce ar trebui să fie, acea apropiere imediată este distrusă chiar fizic prin punerea încă unui rând de nuiele sau mai nou prin înlocuirea ulucilor cu bucățile masive de ciment. Când eram mică aici era tot farmecul, la gard, prin gard se puneau la cale cele mai nobile lucruri, bunica vorbea cu vecina despre când să meargă la râu împreună să spele covoarele sau când să adune prunele, se ajutau între ele. De multe ori scândurile erau date de-o parte să treacă păsările în grădina celeilalte, iar cu timpul făcuseră chiar o deschizătură ca ele să nu mai piardă timpul să intre pe poarta principală, însemna un ocol mare. Mai împărțeau fântâna care era chiar la mijlocului împrejmuirii, iar dacă bunica se ducea să scoată apă venea după o oră, niciodată nu am știut ce aveau de vorbit în fiecare zi atât de mult. E drept, mi le amintesc bine pe amândouă, erau mignone, grăsuțe, dar ce bunătăți ieșeau din mâinile lor numai eu știu. Se învârteau toată ziua prin cele mai neașteptate locuri. Când îmi era lumea mai dragă și eram în cais și credeam că nu mă vede nimeni, o auzeam pe bunica: Vezi să nu cazi! Sau când mă ascundeam pe la spatele casei, jucându-mă cu alți copii, o vedeam, nu știu de unde apărea mereu, cum culegea ștevie sau iarbă pentru păsări. De câțiva ani au apărut și la noi plăcile de beton, mama aproape că plângea, mi-a spus foarte tristă, când vecinii din partea stângă a casei și-au pus un rând de 10 plăci de beton, celebrul gard solid, prin care nu se mai vede nimic, pe care de acum îl știe toată lumea: Nu le-am făcut niciun rău niciodată. M-a chemat în grădină din față, arată totul ca la închisoare, dar am zis să luăm partea bună, că ne vom pune un leagăn acolo să stăm liniștite pentru că nu ne mai vedea nimeni. Mie una, îmi convenea de minune, parcă îmi pusese Dumnezeu mâna pe cap. Însă, bariera nou creată era și de ordin sentimental, nu se mai pomenise așa distanțare niciodată, soră-mea a zis că de fapt, noua generația din curtea vecină lucrează la un azil și că furau, toată ziua cărau cu mașina diverse lucruri, văzuse ea ceva. Nu a crezut-o nimeni, mama nici atât, pentru că se trăgeau tot din neam cu noi, eu nu prea băgam mâna în foc, până când într-o zi ne trimite soră-mea un articol din ziar despre ei, cu nume cu tot și directoarea azilului, luaseră fonduri europene să renoveze clădirea și la fața locului nu era nicio renovare, toate materialele de construcții dispăruseră, iar vecinul nostru ca să scape de pușcărie a aranjat să fie doar pensionat. Acum, dacă el stă acasă toată ziua, își găsește de lucru cu diverse și vine la mama, dar pe poarta principală, să ceară ba roaba, ba o foarfecă de tăiat sârma, ba un butoi, ba chiar ne culege fructele căzute că oricum se strică pe loc etc. Într-o zi a venit cu o sumedenie de cuțite, iatagane, bărzi, pentru că el mai crește animale și le vinde, să le ascută la polizor, polizorul, deși era portabil nu l-a cerut acasă, mamei i-a fost rușine să-i spună că i-a folosit curentul mai bine de o oră, și tot așa multe alte lucruri pe care le-a împrumutat și pe care nu le-a mai înapoiat niciodată, de la 100 de araci de metal, mașina de curățat porumb până la puțin dero și câțiva cartofi, să nu mai spun greul, niște loturi mici de pământ care se lucrează greu și sunt tot în grija lui gratuit, că doar ne face un bine, nu râde lumea de noi că avem buruieni, multe altele pe care nu le mai amintesc pentru că îmi e rușine de rușinea lui și e cam rudă cu noi.

Dar, apropierea este și în rândul celor cu aceeași ocupație, cum ar fi scriitorii, de exemplu. Celebrele expresii: se mănâncă între ei sau nu se înghit, sunt același lucru, cum reușesc performața să se mănânce dar să nu se înghită evident ține de simțul literar-estetic 😊 Uneori chiar cu o nebunie ieșită din comun, care e mai bun, mai deștept, care are recenzii mai multe, mai deosebite, toți vânează edituri de prestigiu, nume cunoscute cu care să se asocieze, însă un lucru e știut: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. E adevărat există peste tot în natură, supraviețuirea nu e ceva ce nu poate fi controlat, dar la oameni este peste înțelegerea mea, dorința de-a ucide fratele geamăn dacă nu are loc în lichidul amniotic din pântecul mamei va continua pe uscat toată viața.

Oamenii nu mai sunt demult animale, sistemul natural de navigație e dat peste cap, există gps, dacă am mai fi fost, am fi fost toți fericiți, dar nu mai simțim ca ele, nu mai bem și nu mai mâncăm la fel, nu mai călătorim ca ele, foamea nu ne chinuie, stomacul nu ne mai roade și setea nu ne mai usucă gâtul în același fel. Oamenii au foame și sete de răzbunare, de exemplu, mai tare decât o porție de mâncare. Și ca să-l parafrazez pe Platon, nu suntem aceia care luptăm numai cu corpul, cuvintele sunt armele. Fie că le spunem, fie că nu, conțin otravă, dacă există o rațiune pentru care specia noastră a involuat cu acest sistem ofensiv, numai Dumnezeu știe care e scopul! Pare că uneori nu putem supraviețui fără a face rău, fără a lovi gratuit, răutatea devine hrana cea mai sățioasă, pune pe piedestalul victoriei à la Pirus.

Viața nu este confruntarea cu lumea, dimpotrivă viața e confruntarea cu tine. În cazurile când chipul se reflectă în lume și părerea ei despre, atunci da, te poți confrunta zi de zi cu chipuri diferite. Acum câțiva ani am mers într-o excursie la Ierusalim, am dormit la Ramallah, dar zi de zi plecam cu grupul prin împrejurimi așa cum era pelerinajul, prin urmare am avut ocazia să văd ambele țări, Palestina și Israel, și să-mi dau seama la fața locului de oglindirea celor două. Îmi povestea un localnic în vârstă, cum că, pe vremea lui, luptele erau altfel, aveau o oră pe zi de armistițiu când se oprea lupta și soldații de ambele părți se adunau în jurul ibricului și beau împreună ceai (negru). Astfel că în apa fiartă se răsfrângeau, se îmbinau toate fețele, ceva ancestral îi unea. Mie, una, îmi pare teribil de rău că frați cu frați se urăsc între ei. Să sperăm că într-o zi va fi loc pentru toți, dacă nu acolo, cine știe, în alte țări. Relocarea e un proces de durată, ce ar mai însemna încă un exod! Desigur, ființele mici cedează în orice luptă, când ai pe tine echipament militar de 20 kg capabil să distrugă la mulți metri distanță înțelept ar fi bine să nu te pui. Cum m-aș întâlni eu cu ursul la Sinaia, aș fugi, dar am văzut la TV că un localnic s-a pus în fața lui și a ajuns la spital.

Iarăși, când spun ființe mici, mai am în minte, cititorii (față de scriitori), care devin șoricei ronțăitori ai ideilor altora, nefiind capabili să le scrie, și cu cât se scufundă mai mult citind, ajung să critice, să le dezvăluie lipsurile, greșelile. Știu cum e, și eu am făcut asta, am fost atât de mică, zdrobită de file încât abia am mai ieșit la aer dintre ele, spunându-mi în cele din urmă că trebuie să părăsesc mușuroiul și că singură voi căpăta forțe. Sărac cu duhul nu e sinonim cu a fi prost, mic, așa cum, de cele mai multe ori se interpretează, expresia: Fericiți cei săraci cu duhul căci a lor va fi Împărăția cerurilor (Matei 5:3) se referă la cei cu inima zdrobită, săraci sau îndepărtați din diverse motive de biserică, toată lumea primește tratament egal, pe măsura faptelor. Fără doar și poate, există o importanță a ființelor mici, te face să compari, să cauți și să găsești adevăratele ființe, ele sunt, dar cele mici mereu se interpun, lăudându-se cât sunt de mari.

Și așa, la fel cum trec cu mâna pe suprafața apei să dau gunoaiele, pentru că ele mereu stau deasupra, ca să văd limpezimea, tot așa la un moment dat, paiele sunt luate de curent în mod natural. Lucrurile ușoare, frivole, slabe, superficiale, reduse, se duc de la sine pe apa sâmbetei 😊, mor de puținătatea lor.