Fiecare om e un muzeu

O reflecție despre istoriile pe care le purtăm în noi

Vara aceasta am fost foarte sceptică în privința călătoriilor, îmi tot spuneam că vreau o vară liniștită la țară, să observ ceea ce și în copilărie făceam, nu numai să trec cu vederea și să bifez, ci să stau suficient de mult încât să mă plictisesc; dar, cum stăteam bine cu plictiseala și nu aveam niciun plan decât să am grijă de flori, plante, copaci, m-a sunat fiică-mea să mergem la Florența și Milano, apoi cu mașina spre Coasta de Azur. Recunosc, în timp ce îmi povestea la telefon, simțeam deja prăpastia dintre ceea ce eram în clipa în care vorbeam și ceea ce aveam să devin în numai câteva zile, simțeam cum coboram în ea, dar și pe măsură ce-mi explica parcă numai din cuvinte conturul realității viitoare era deja dat. Și fix de la jumulit buruieni, udat și adunat roșii, făcut gemuri, compoturi și sucuri pentru câteva familii am aterizat în altă lume în numai câteva ore. Am mai spus: numai târâtoarele cu sânge rece se adaptează, prin urmare, nu am stat prea mult pe gânduri și m-am supus șocului cu brațele deschise. Ciocnirea bruscă de acest „cu totul altceva” a spart în mine o ușă ascunsă despre care scriu acum: fiecare om e un muzeu, asta am găsit și în mine.

Da, fiecare om e un muzeu. Nu unul din acelea reci, sau poate că da, cu tăceri impuse și vitrine prăfuite, dar mai mult este unul viu, pulsând de istorie personală, de fragmente de viață, de artefacte invizibile ce își cer, uneori, atenția tăcută a unui vizitator atent.

În adâncul fiecărei ființe se află o colecție unică: zâmbete pe care nu le mai oferă nimănui, amintiri de neșters, răni coapte sub straturi de timp și povești care nu au fost niciodată spuse. Un muzeu nu se definește doar prin ce expune, ci și prin ceea ce ascunde. La fel și omul. Există în fiecare dintre noi camere lăsate în întuneric, în care accesul este interzis, poate chiar uitat. Sunt camere ale durerii, ale eșecurilor, ale întrebărilor fără răspuns, dar tocmai ele dau autenticitate întregii construcții. Nu unul prăfuit, tăcut și îndepărtat, ci un muzeu viu, construit din emoții, amintiri, eșecuri și iubiri. Un spațiu interior vast, cu încăperi luminate și colțuri ascunse, unde se păstrează cioburi ale vieții, într-o ordine doar de el știută. Unii oameni își arată exponatele cu mândrie, le-au lustruit, le-au așezat în ordine cronologică, le-au explicat. Sunt transparenți și luminoși, muzeografi proprii ai unei vieți pe care au avut puterea să o accepte și să o povestească. Alții, dimpotrivă, le țin încuiate. intrarea se face doar cu ghid special sau, uneori, deloc. Poate din teamă, poate dintr-un sentiment de protecție. Acolo, în vitrinele interioare, zac și suferințe nespuse, dar și iubiri pierdute sau visuri neterminate. Asemenea mucegaiului care se instalează acolo unde este umezeală și lipsă de lumină, și în om se pot cuibări gânduri sau trăiri care, netratate, încep să altereze caracterul și spiritul. Fiecare om e un muzeu, unele opere de artă impun nu neapărat prin frumusețe, o mână lipsă sau un nas spart, vorba poemului Lecția despre cubul, de Nichita Stănescu, scot în evidență perfecțiunea.

Și mai este ceva: un muzeu se schimbă în timp, se renovează, își mută exponatele, își reformulează povestea. Așa și omul, niciun suflet nu rămâne neschimbat. învățăm, iubim, pierdem, ne reconstruim. Ceea ce ieri era o relicvă dureroasă, azi poate deveni o lecție prețioasă. Un gol de pe un perete poate fi, mâine, spațiul perfect pentru o nouă speranță.

Fiecare om e un muzeu. Unii în ruine, alții în plină construcție, alții deja deschiși lumii, cu bilete gratuite la intrare. Dar toți, fără excepție, merită vizita. Și, uneori, admirația tăcută. Fiecare om poartă cu el o istorie: amintiri, traume, bucurii, învățături. Muzeele adună artefacte din trecut, iar omul își poartă propriile „artefacte” în suflet și în minte. Într-un muzeu găsești lucruri rare sau unicat, și poate că și fiecare om are trăsături, gânduri și perspective care nu se repetă niciodată în aceeași formă. Unele camere dintr-un muzeu sunt închise pentru restaurare sau au acces restricționat, numai că și oamenii idem au părți din ei pe care nu le arată , fie că le protejează, fie că încă „le restaurează”. Chiar și cele mai vechi muzee mai adaugă exponate noi, mai schimbă ordinea lucrurilor. Fiecare om învață, iubește din nou, greșește altfel, se reconstruiește, fiecare om te poate învăța ceva dacă îl „vizitezi” cu atenție, dacă îl asculți fără grabă, poți pleca de acolo mai bogat; aici e diferența dintre mâini goale și inimă plină – asta pentru că tot am auzit  ieri o discuție la terasă: două fete, trecute de 30 de ani, vorbeau despre întâlniri, și una, întrebată fiind, dacă a fost la întâlnire cu Doru, a răspuns: da, am fost, dar e praf, are credit! 😊