Fiarele

Fiarele mușcă și ziua și noaptea, lihnite sau cu burțile pline, cu un picior lipsă, bătrâne sau foarte tinere, femele, masculi, fiarele nu așteaptă să li se dea, ele își iau singure, au doar o singură lege, aceea a sfârtecării. Fiarele nu stau la pândă, de cele mai multe ori ies în luminiș, lor nu le este teamă, ele se hrănesc din plăcerea hăituirii victimei, o terfelesc, o zgârie, îi scot ochii, îi rup membrele, o sfredelesc, o chinuiește intens până o golește de sânge. Și fiara privește. Privește îndelung, știe că victima e moartă, simte că nu mai respiră și-o mai zgârie încă o dată cu o forță înzecită. Fiarele nu renunță niciodată, ele se întorc și a doua zi, mai puternice, răutatea le face blana frumoasă, fiarele de altfel sunt frumoase, corpul atletic conceput pentru rezistență cu pielea lucioasă impune, ochii expresivi, strălucitori, colorați în diverse nuanțe, fosforescenți nu doar că văd prin întuneric și mai ales văd prin suflete. Fiarele simt de la mii de kilometri sufletul epuizat, anemic. Fiarele atacă numai când e liniște și în locuri izolate, ies din vizuină când e acea liniște asurzitoare și la fel ca într-un coșmar atunci se întâmplă. Tăcerea mușcă dintr-o dată. Tăcerea este un incisiv tăios, ascuțit din natura lui, otrăvitor, usturător, odată rana făcută veninul se împrăștie în corp. Și fiara privește. Privește cum se zbate, cum se smucește, cum face eforturi, cum se zvârcolește în propriul corp până moare, și-atunci peste cadavru fiara mai face o zgârietură. Poate știți frumusețea aceea de lycaon care se deosebește de câinele sălbatic pentru că este hipercarnivor, cu o blană tricoloră camuflat perfect în pântecul savanei, nu se confundă cu hiena, dar poate ataca în haită. Stilul lui de vânătoare este crunt pentru că nu atacă direct la jugulară precum tigrul sau leul ci își sfâșie victima, o rupe în bucăți de vie. Dar povestea lycaonului începe în Arcadia, legenda spune că: „Lycaon, regele Arcadiei a testat omnisciența lui Zeus servindu-i acestuia carnea prăjită de om, pentru aceste fapte oribile Zeus l-a transformat pe rege într-un lup, câine sălbatic.”  Din cele mai vechi timpuri oamenii au păstrat în ei acest lycaon, multora dintre noi ne-a rămas pe dinăuntru acest animal sălbatic.

*

Există bube în piele pe care nu e bine să le rupi, trecutul va supura, va fleșcăi toată carnea și se va întinde, dar până la urmă orice mizerie are ceva frumos. Florile de mucegai pot trata, de ce nu, ne poate trata și putrefacția amintirilor, au un miros de cal mort bâzâit de muște, nimeni nu ar vrea nici măcar să arunce o privire, dar dacă stăm cu nasul în hârtie și scriem putem inhala acest abur și ne dezinfectează căile existenței.

Cine hrănește morții stă cu morții, cine hrănește viii stă cu viii. Nu are rost să scurmi cu bețigașul, așa cum a făcut Iuliana, o vecină a mamei pe care o știam din copilărie, era cunoscută mai ales pentru faptul că nu gătea și pleca de acasă, mama spunea că e dusă cu capul, pleca și când revenea soțul o primea, nimeni nu știa unde se ducea, în lumea largă, completa mama. Într-o zi, soțul ei moare subit, a făcut infarct chiar în fotoliul din care privea la televizor, Iuliana degeaba ieșise repede până la farmacie, când s-a întors și-a găsit soțul mort. Nu a urmat o mare jale, însă Iuliana se ducea zi de zi la mormânt, îl împrejmuise, plantase flori, schimbase crucea de lemn cu una de marmură, pusese vaze, multe vaze, mormântul era impecabil, la fel și ea, purta mereu o ținută de doliu ireproșabilă, toată în negru, de sus până jos, mama îmi spusese că a văzut-o într-o zi cu un buchet de lalele negre. Iuliana și-a hrănit soțul cu tot felul de flori, ghivece, răsaduri proaspete cu plante de sezon, rezistente ba la soare, ba la brumă, până când într-o zi nu s-a mai ridicat de deasupra mormântului, a făcut și ea infarct exact acolo pe pământul curat și sănătos, soarta a sădit-o și pe ea. Vecinii și chiar rudele din partea soțului o îndemnaseră să-și refacă viața, să se mărite din nou, dar Iuliana preferase să hrănească mortul și l-a hrănit până la propria înflorire.

Când hrănești și întreții cauze pierdute, ajungi o cauză pierdută. Nu poți fi altceva decât ce este aproapele tău, corpul va copia fără să vrea ce simte în jur. Și moartea se poate copia. Când un unchi al meu a fost internat la Spitalul Fundeni cu o boală urâtă, terminală, medicii îi mai dăduseră două săptămâni de viață, fiul acestuia în disperare de cauză și viață a început să arunce cu banii pe la toți doctorii și asistentele, a plătit, la negru, o rezervă care stătea goală pentru că nu și-o permitea nimeni cu prețui unui camere de 5*, zi de zi, 100 euro, nu mai spun de vizitele doctorilor, doi pe zi, încă 100 euro fiecare, doar că se uita la el de la capul patului și dădeau din umeri, nu mai iau în calcul asistentele, brancardieri care auzise de așa minune că se aruncă cu banii și o dată cât timp fusesem și eu acolo doi oameni au deschis ușa și unul a spus: Noi suntem băieții cu targa! Mă uit la unchiu’, el făcea semne disperate să fie lăsat în pace, mie să nu-i bag in seamă, dar băiatul unchiului le-a dat 50 lei fiecăruia. Uneori mai stăteam pe hol, cât timp femeia de serviciu spăla pe jos sau era vreo vizită, doctorii nu acceptau multe rude în jur.

Și cum stăteam pe coridorul acela vopsit în verde, al cărui capăt nu-l vedeam, distingeam doar că, da, are un capăt, se întrevedea vag un zid, mă gândeam ce comparație de roman ar fi holul acesta de spital cu drumul prin viață, prin el se perindau diverși oameni, tineri, bătrâni, sănătoși, bolnavi, ușile, nesfârșitele uși puteau fi locuri unde înnoptasem sau trăisem perioade mai lungi de viață, că tot timpul moartea se întrevedea undeva departe, vag ca un zid de care te lovești inevitabil într-o zi, știi că e acolo, dar încă nu o vezi exact. De pe acest culoar aproape metaforic priveam toate astea de-o săptămână și într-o zi mi-a venit să strig: Măi, nu mai investiți în moarte! Nu mai investiți în ciumă, ce faceți voi e mai rău decât moartea, să dai bani să tratezi viața sau moartea, încă nu înțelegeam ce se trata acolo, ambele cazuri erau morbide. Ce mă intriga era că toți știau că va muri curând dacă nu face dializă și toți acceptau bani. Ajunsesem la concluzia că personalul medical chiar pe acești pacienți se războiau care să-l ia sub tratament, pe acești irecuperabili, pe a căror ușă scria moarte; așa cum fac hienele, care se bat pe animale rănite, pe leșuri. Rudele cum auzeau: caz terminal,  începeau să plătească mai mult și mai mult, sperând să mai cumpere ceva viață cu câteva sute de euro, dar din păcate medicii nu livrau asta, așa făcuse fiul unchiului, la polul opus soră-si. Unchiul era identic unui animal rănit în mijlocul savanei, pradă celor mai sticloși ochi, toată lumea simțise izul morții și toți dădeau târcoale pentru o bucată din el. Nimeni nu auzea strigătul meu interior, pur și simplu mi-a fost jenă să le spun ce gândeam,  aveam experiența cu mama bolnavă de cancer, stătuse un an întreg la Spitalul Fundeni și învățasem ceva, că medicii oncologi dacă spun ceva știu ce spun. Unchiul meu a murit nu după două săptămâni, așa cum se „prezisese”, ci după trei săptămâni. „Dacă refuză dializa moare, dacă face ședințele mai trăiește, nu știm cât, dar nu moare acum”, spusese doctorul și unchiul știa toate astea, el ne rugase insistent să nu dăm degeaba bani doctorilor, că sunt bani aruncați pe geam. Fiica lui tot spunea: E alegerea lui, nu-l putem duce cu forța la dializă. Altcineva spunea: Treziți-vă, aici nu e la primărie, îl alegi sau nu de soț, alegi viața sau moartea! Treziți-vă, faceți ceva! În final, au decis: E alegerea lui! Era prea complicat, cineva trebuia să-l ridice din pat de două ori pe săptămână și să-l scoată la poartă, la microbuzul special care aduna din oraș toți bolnavii care urmau să facă dializă. Asta urma să fie viața unchiului, pe drum, făcând naveta între viață și moarte. Unchiu’ a refuzat orice ajutor, nu accepta să se apropie nimeni de pat să-l ajute, cu atât mai puțin să-l ridice și să-l ducă la poartă. Când se întorsese acasă, acceptând moartea de la sine, mi-a spus: Carmen, o să mor la primăvară! Așa presimțea el, dar a murit după câteva zile, în somn. Când a venit salvarea să constate decesul, asistentul medical a întrebat de ce suferea, ce tratament urma, fiica acestuia i-a dat niște analize și a spus că i-a dat morfină, a cerut rețeta pentru morfină, dar nu avea, o prietenă a ei care avusese mama bolnavă de cancer îi dăduse niște pastile care-i mai rămăseseră, în seara aceea îi dăduse prima pastilă. Asistentul medical s-a uitat în ochii ei și i-a spus: Tocmai v-ați omorât tatăl. Sunt pacienți ca acesta care, dacă nu au mâncat în ultimul timp și sunt slăbiți, fac infarct, nu suportă morfina. Au întocmit un proces verbal de constatare a decesului și au plecat. Fiica nu a spus nimănui despre incidentul cu morfina, fiul a fost la un pas să ajungă o cauză pierdută din lipsa banilor, dar l-au ajutat câțiva prieteni să-și revină financiar. Soția unchiului nu avea haine de doliu și voia să meargă la mall, dar nu era nimeni disponibil pentru că eu stăteam cu unchiul, era deja priveghi, i-am zis să-și caute ceva prin șifonier, că nu mai contează, mă gândeam că la 75 de ani ai ceva negru prin casă, dar nu avea, a zis, că nu are ca să nu atragă ghinionul, dar probabil voia ceva nou. M-a întrebat eu cum de am, și i-am spus exact cum era, că medicul a spus clar că va muri în două săptămâni dacă nu face dializa, pe fondul lui de metastaze date de cancerul osos, și am avut timp să-mi pregătesc. La înmormântare a fost o adevărată parada modei, m-am simțit prost să-l duc pe unchiu’ pe ultimul drum fără pălărie. La priveghi, soția lui a vorbit numai de diete, cure de slăbire și o scuza pe fiica ei că făcuse bulimie și că avea 80 kg, gurile rele spuneau că voia să scape mai repede pentru că ea avea viză de flotant în casa părinților, și nu mare mi-a fost mirarea când ne întorceam de la parastas, eram în mașină alături de ele, să aud vocea fiicei din spate: Moștenirea când o facem, să mergem mâine că apoi plec în concediu. Norocul meu că în clipa aceea eu credeam că nu eram implicată în moștenire, deși unchiul dorise toată viața să-mi lase o casă zugrăvită și mobilată de el, o casă micuță cu două camere în mijlocul orașului. Și-mi amintesc cu ani în urmă, când se ruga de mine să mergem la notar, fiica lui se făcuse ca smoala, pălise, se îngălbenise, cele mai negre anotimpuri treceau prin ea, dar tăcea, i-am zis încă de atunci că nu vreau, că am tot ce-mi trebuie și el tot insista. La un moment dat, soră-mea mă întreba de ce totuși nu vreau, i-am zis că eu nu trăiesc cu pereții, ci cu oamenii, că momentan oricum nu locuiam acolo, dar că fiica lui, dacă va dori să păstreze vie dorința tatălui, îmi va da ea casa. Evident, acest lucru nu s-a întâmplat, soră-mea mă întreba dacă am vrut să-i testez caracterul, i-am zis că nu, că doar nu așteptam să renunțe pentru mine, pur și simplu voiam să o văd fericită cu două case, lucru care, din nou, nu s-a întâmplat de vreme ce mă suna și mă întreba de contul de pensii al unchiului și de faptul că el vânduse un teren lângă Breaza. Dar, unchiul le-a făcut-o!  Banii i-a donat unor copii bolnavi de cancer. Nu am mai vorbit cu ele de cinci ani, nu le-am spus unde sunt banii, unchiu’ m-a rugat să nu spun, să le las să caute până nu mai pot. Fiertura în propria smoală e tot ce-și dorea unchiul. Smoala asta se secreta pe zi ce trecea din propria avariție.  Într-o zi, unchiul mi-a zis: „Fiarele asta mă sfâșie de viu”, soția și fiica, despre ele vorbea, „vino să lămurim cum facem”. Eram singura din familie care semănam cu el, aveam moduri de-a înțelege fericirea prin sărăcie, eram mulțumiți cu ce aveam și, mai ales, nu aveam dorințe, nu voiam să călătorim sau să facem diverse lucruri de ochii lumii, voiam doar să aveam grijă de grădină și să avem liniște, din pricina asta ele căpătaseră aversiune încă de când eram mică, iar legătura mea cu unchiu’ era una care nu se putea tăia cu minciuni, așa cum încercaseră ani de-a rândul, dimpotrivă – cu cât încercaseră, înnodaseră și mai mult. De câte ori mă duceam acolo, soția îmi interzicea să dau drumul la boiler, că ei se spală doar sâmbăta și eu venisem luni, apoi fiica ei baga boilerul în priză și ea credea că eu, a venit în camera mea să mă întrebe de ce l-am băgat, i-am zis că nu eu; altădată mi-a scos mâncarea din frigider că eu nu plătesc curentul și multe astfel de nimicuri care, acumulate, l-au determinat pe unchiu’ să-mi lase din casa în care stau ele acum o cameră cu baie. Imaginați-vă, boilerul e instalat pe proprietatea mea acum! M-a sunat într-o zi mătușa: Mai treci și tu, dragă, pe la noi. Probabil erau curioase dacă am făcut și eu vreo bulimie, dacă am 80 de kg, câți bani mai am și, mai ales, ce mașină conduc. Am ajuns într-o zi de duminică, când mă întorceam de la Brașov, erau toți în curte, și încă vreo două prietene de-ale ei, pe care le știam, făcuse un fel de haită, soțul vară-mii țipa să pună masa că murea de foame și nu au avut încotro. Am stat pe un scaun de plastic cam 10 minute, pentru că începuseră toți din toate colțurile să-și arate colții, ba să merg la notar să le cedez camera, ba că e departe de mine, voiau cu orice preț să mă scoată din acte, practic nu stătusem acolo nici o oră după moartea unchiului. M-am așezat singură, mai mult, soția unchiului servește supa fiecăruia în farfurii, pe mine mă evită, am zis că poate nu și-a dat seama, dar nici la felul doi nu m-a servit, am rămas așa între ei, privindu-i cum mănâncă. Da, nu mă așteptam la asta, deși ar fi trebuit să mi se pară bizar că mă cheamă acolo să-mi facă ceva, trebuia să mă tem de greci și când aduc daruri, în speță, telefonul: treci și tu pe la noi, cu acea voce plină de miere. Orice mizerie are ceva frumos. Și ce a fost frumos a fost să constat că sunt neschimbate, soră-mea zice să ne distrăm puțin, să ne ducem să dormim o noapte acolo, dar  mă încălzește exact ce spunea unchiu’ când mi-a spus cum împarte averea: Tragedia e că din schița casei le va lipsi o cameră, că acolo va fi un gol și acel gol este drumul lui la cer, singura lui liniște asta a fost – să am eu acea cameră. El știa că nu mă voi duce acolo în lipsa lui vreodată, dar le-a băgat un ghimpe care le ustură îngrozitor și azi. Umbra lui e în mine și, dacă o să mai ajung vreodată el, prin mine le va întuneca viețile.  Ce ne-a făcut, ce ne-a făcut, a luat cu el o cameră în mormânt! Se jelea soția pe ascuns, blestemând cu cine are parte. Până la urmă tot ele folosesc camera și cred că s-a blestemat singură. Dacă în legendă regele Arcadiei a fost transformat în bestie, unchiul, prin faptul că le-a servit și el, acest imens gol în stomac, nu le-a transformat în nimic nou, decât a făcut să vedem mai bine ceea ce erau. Și nu știu de ce am impresia că fiarele au o societate secretă, altfel nu-mi explic cum se recunosc imediat între ele și colaborează nespus de „bine”. Peste tot în natură, în junglă, felinele nu se atacă între ele, dar am văzut de curând pe National Geographic un leu sfâșiat de un grup de hiene. Datorită acestei vizite mi-am dat seama că unchiu’ mă făcuse o felină puternică care nu puteam fi pusă jos decât de haită, abia când am închis poarta am realizat cine devenisem, am plecat râzând, gândindu-mă cât de haios putea fi unchiu’ și după moarte, cum sămânța de lycaon ieșea din mine din pricina acestui mediu „propice”.

*

Acele zile când te ascunzi și de lumina zilei și de lumina ta, când faci un culcuș în conștiință doar pentru tine, pur sau infect, trist sau vesel, așa, în propria făptură, dezbrăcat de orice ar putea face bine sau rău, golit, într-o fântână adâncă și fără fund, acele zile în care trebuie să zăcem, dar nu înveliți în pielea naturală, ci în polypan, în care oricine poate lovi ca într-un sac de box, fără să simțim. Ar fi ideale acele zile, pentru că se poate și mai rău.

(sursa foto: theconversation.com/the-ancient-origins-of-werewolves-104775)