Carmen Sorescu
Acest lucru spune foarte mult despre un om, dacă ferestrele tale dau spre mare sau spre vreun pisc e mare realizare, se presupune că ești bogat sau că ai primit o moștenire, că a dat norocul peste tine. Numai că, vă asigur, e greu de trăit zi de zi cu ființe fabuloase. Mai bine de 15 ani am avut ferestrele spre mare, dar din cauză că nu suportam să văd toanele vietății am decis încă din prima săptămână de cum m-am mutat să pun hârtii mate, colante pe geamuri, am preferat partea din spate a casei care dădea într-un gard de nuiele înalt de aproape 3 metri. Dar, ocazional, în concedii, prefer ferestrele spre mare, totul e precum gluma cu elefantul: toată lumea îl admiră, dar nimeni nu-l ia acasă; nu că aș fi avut grijă de mare, dar efectiv mă deranja, și mai ales bârfele, ce se întâmplase pe plajă, ce scoici mai adusese, cine cu cine dintre vecini mai fuseseră prinși, surprinși prin valuri, ce gunoaie mai vărsase la mal, pe cine mai omorâse. Foarte bine marea se poate fabrica și din câteva clickuri, un tapet cu orice fel de peisaj e la ușă, așa mă gândisem odată să fac, însă pur și simplu mi-ar fi lipsit zidul, zidul alb, acel loc al tuturor posibilităților, la fel ca pagina nescrisă, mi-am dat seama repede că nu aș dori să-l distrug.
Când eram mică, mergeam foarte des la pădure, pur și simplu să ne plimbăm, cu părinții, apoi când am mai crescut, singură cu bicicleta, cu vecini sau verișoare, cu bunica sau separat cu bunicul, mergeam des pentru că oricând era prilej de mers la pădure: să vedem flori dintr-un sezon anume, să fac insectar sau ierbar, participau toți din familie, mama, tata, soră-mea, sau să facem plajă, să adunăm ghinde, măceșe, trestie, să decorăm prin curte sau prin casă, să umplem vaze sau să sădim prin grădini ghiocei, iederă, puieți de stejari, tei etc. Cu fiecare ocazie aduceam ceva din pădure și acasă, să ne amintească de ea, chiar și azi după zeci de ani, mai avem mentă, ghiorginar, tei, flori de primăvară care cu timpul au crescut și s-au înmulțit. Tata era cel care mă învăța drumurile și mă făcea atentă la fiecare intersecție, cu timpul am învățat pădurea pe de rost, nu erau animale periculoase, doar vulpi și căprioare, bursuci și arici. Însă cel mai frică mi-a fost de roiul de albine care făcea miere într-un copac, crengile din cauza greutății fagurelui se lăsaseră foarte jos și le-am atins din greșeală, albinele m-au alergat o vreme până am ajuns la râu și m-am udat apoi le-am stropit până au cedat și au plecat. Când am început să merg singură și când bicicleta se împotmolea în noroi și se îngreuna, aș fi vrut să aleg scurtături să nu trag de coarnele ei. Mergeam pe cărarea mea sigură și negreșit apărea alta, ba în stânga, ba în dreapta, cu timpul apăreau altele noi, făcute de alți oameni, îmi amintesc că mă opream și priveam îndelung unde se duc, făceam câțiva pași timizi în ele și atât, nu aveam curaj să pătrund, chiar dacă știam bine că m-aș fi descurcat tot nu înaintam. Și azi fac la fel, nu-mi plac rutele noi, oamenii care apar din senin în viața mea, chiar dacă știu că mă voi descurca prefer zona calmă, chiar dacă îmi e mai greu și durează mai mult, prefer cărarea ocolită dar știută.
„Et in Păltiniș ego” – a scris cu ani în urmă Andrei Pleșu în cartea Epistolar, pot să spun și la fel: Și eu am fost la Păltiniș! De obicei aștept revelații, recunoașteri, amintiri din viitor să-mi apară brusc și să se repete ca și când nu ai ce face, ăsta e destinul, predă-te lui. Numai că ultima locuință a lui Noica, frumoasa cabană mi-o pot face oriunde, obloanele ei de lemn dacă le închid și nu mai văd nimic e ca și când aș fi oriunde. De ce contează atât de mult unde dau ferestrele? Bună parte din timp filosoful îl petrecea în casă, de unde deduc că excursiile spre ultimii ani erau din ce în ce mai puține, din ce am citit, o oră și jumătate mergea pe cărări indiferent de ploaie, vânt, zăpezi, iar între 2 și 8 pm scria. Trebuia să se știe la nivel mental, cel puțin, că este undeva departe, izolat, că se ajunge oarecum greu la el, că are aer curat și peisaje deosebite. Mulți scriitori au ales să scrie în case izolate ale statului, la mare, la munte, la Mogoșoaia, exilul, imaginile și oamenii noi se pare că scot ce e mai bun din om. Oare? Dacă scriu sau citesc și mă las absorbită de rândurile care mă duc ca niște viituri, nu știu câtă nevoie mai am nevoie de ferestre. Mi-ar plăcea să-mi fac muntele meu aici acasă, la fel de rar s-ar ajunge la mine, tot din pricină de distanță, e drept, altfel de distanță, dar nu contează că nu se măsoară în metri, ci în cuvinte. Tot timpul am alergat după priveliști exterioare, însă nu e timpul pierdut, simt că ferestrele în curând nu vor mai avea nimic de oferit și atunci nu am decât să mă întorc la mine. Cunosc oameni care vor să privească în mine, eu de ce nu aș face-o?
