Carmen Sorescu 
Ce vezi de la fereastra camerei tale sau oricare ar fi ea dacă închizi ochii, dacă nu pe tine?! Orice ar fi, fulg, petală, frunză, nisip, ciob, cât de mic sau cât de mare, muzică sau liniște, munte sau mare, dincolo de orizont e la fel.
Adevăratele povești nu se scriu: Ele se păstrează, se păstrează precum în al doilea război mondial generalii germani păstrau între dinți pastila de cianură. Vine o zi când povestea se sparge pe foi, vine inevitabil o zi a judecății când nu mai am încotro și strategia de apărare ia sfârșit, pe o cale, aparent, ușoară. Vine o zi când îmi place să mă fac praf și pulbere, să nu mai rămână nimic, unde dacă nu pe fereastra numită foaie. Telefonul sună, îl aud cum sare pe măsuța de cafea ca un pește pe uscat: Din părinții mei nu au mai rămas decât o cutie de carton, așa cât una de pantofi, cu poze și tot felul de invitații – așa auzeam de la capătul celălalt al Africii. În timp ce amicul meu, George, vorbea, deja îmi imaginam cutia, nu foarte ermetică, îmi spuneam în glumă, puteam deci respira, evada, cartonul e biodegradabil, cu timpul ar fi putut dispărea de tot sau s-ar fi făcut compost, mă gândeam dacă aș fi încăput, desigur că da. Orice om încape într-o cutie de pantofi.
Adevăratele povești se țin la loc sigur, ferite de alterare, nu se destăinuie, am nevoie să fiu calmă când se zbat, uneori se reflectă în alți oameni prin ochii mei, prin palmele mele, prin inima mea, până când apar ca niște ochiuri de apă în urma copitei. Cei însetați ca mine îngenunchează și beau, murdară sau cu viermi, așa cum e, toate simțurile sunt treze, numai ochi și urechi, ca și când aș fi în primejdie sau aș fi prinsă la fața locului că fac ceva ilegal. Prin urmare, trebuie să fiu fără milă când scriu, să scriu tot, la fel ca atunci când iubesc. Să nu am milă, să nu protejez, să nu ascund, să scot pe tavă așa cum la Institutul Medico-Legal se scot din cadavru pe masa de aluminiu toate organele la disecat. Nu degeaba vechii egipteni îți puneau organele în canope, dar lăsau inima în corp pentru judecata de apoi. Miroase, dar tot timpul e o mască la îndemână, e bine de folosit, mai prelungește agonia. De la prima tăietură până când pun mâna pe inima care nu mai bate demult mai sunt câțiva pași.
Fereastra este locul unde timpul și lumina se amestecă, pentru câteva secunde trecutul, prezentul și ziua de mâine se îmbină atât de bine încât nu-mi dau seama dacă am mai fost și ieri, parcă da, parcă m-aș duce și mâine. Aerul devine plasmatic, prin mine trec amintiri și planuri, cea fost și ce va fi se împreunează încât pentru o vreme nu mai știu de mine. Lumina spală, limpezește, elucidează, clarifică, face să înmugurească, înfiripează idei, drumuri înapoi, înainte, planuri, lumina ajută, nu doar să văd jos în stradă ci mai ales în mine. Fiecare fereastră duce undeva. E mai mult o cheie.
Sunt oameni pentru care ferestrele lor sunt tot oameni. Aceștia nu pot vedea lumea decât prin rama gândiri altora, poate că s-a întâmplat multora, și mie, măcar o zi, măcar o perioadă să vrei să ieși la aer și să nu poți decât dacă pui în fața ochilor pe altcineva sau altceva sau mai mult de atât, sita să apară subit fără să vrei. Unii pun chiar bani, văd lumea printr-o bancnotă de 100 euro, altora li se produce o secreție urât mirositoare numită mască. Până la urmă orice filtru ar fi trebui dat de-o parte, disimulează, distorsionează, te lași dus, sedus de altceva care mai devreme sau mai târziu se evaporă, pleacă, și pe piele, eu, una, rămân doar cu urma gratiilor arse de soare, ștanțată, gravată, cu un semn în carne, cicatrice, vizibilă sau nu, dar asta nu contează. Supraviețuitorilor de la Auschwitz nu li se vede semnul de sub haină și asta nu înseamnă că nu există, așadar, nimeni nu știe fiecare ce poartă pe sub ea. Oamenii judecă superficial și la prima vedere, nu caută, nu sapă, cât ar încerca să dea hainele altora jos nu vor reuși, nu vor găsi nimic. Astfel de semne ies la iveală doar în prezența prieteniilor, poate nici atunci, oricum foarte rar, mai mult, oamenii se răzbună, așa de plăcere, de distracție, să vadă reacții, să vadă sânge, sunt cei pentru care târârea prin noroi e spectacol, și așa fără miză ei continuă, din lipsă de aer curat, de ocupație, pentru ei ferestrele sunt umbrele altora, trăiesc în ele și se vâră cât pot, doar, doar dau de ceva.
Fereastra de obicei este un ochi de sticlă prin care se permite să intre aerul, lumina și se vede în afară dacă te afli înăuntru și în interior dacă te afli în afară, acum depinde de ce parte a baricadei te afli. Cu alte cuvinte, dacă vrei să vezi lumea sau dacă vrei să vezi în interiorul tău. Pur și simplu nu are ce să-mi facă, totul e în zadar, cât ar vrea să mă rănească ba cu un ciob, ba cu o așchie, nu reușește. Am un compartiment utilitar în buzunarul de la piept, am tot ce-mi trebuie, antitoxina se eliberează de la sine. Mă uit la ea și e foarte mică, și mai ales se îndepărtează, pe zi ce trece, fereastra se desprinde și pleacă, țăndări, țăndări. Privesc în zare după ea ca după un cârd de cocori, nu știu unde se duce și nu știu dacă anul viitor mă mai găsește.
Telefonul sună, îl aud cum sare pe măsuța de cafea ca un pește pe uscat, mă trezește la realitate, produsul imaginației era praf și pulbere, un balon de săpun care mi se spărsese în față și pentru secunde bune închisesem pleoapele: Vin și eu acasă, te mai am pe tine și mormântul mamei! Nu mai știu ce a mai spus, ceva despre escale, Milano, București, Iași, tot ce vedeam era fereastra subterană, deodată vedeam clar ce era dincolo. „Precum sus așa și dedesubt, ca în înăuntru așa și în afară, precum Universul și sufletul…”
