Fereastra

Azi văd lucrurile ca un făcut: Mi se părea că era iarnă, deși era plină vară. În acele zile, multe la număr, ne așezam la masa din bucătărie unul lângă altul, față-n față, el își încrucișa palmele plămădind ceva din ființa lui, dar și din afară, parcă punea la cale trecerea unei comete sau chema sufletele morților, contopea cerul cu pământul, oricum palmele lui astfel unite și amestecate păreau un tot unitar, un bol de cristal. Știa cumva tot trecutul meu și acum avea de gând să-mi știe și viitorul. A doua zi continuam să ne reluăm viețile de la Adam și Eva în jurul mâinilor lui care se fricționau una de alta așa cum se freacă pietrele când vrei să aprinzi scântei, după care focul se aprindea și ne încălzeam, iar viețile noastre se transformau potrivit acestei noi formule feerice care abia acum ne făcea pentru prima dată oameni. Mă simțeam fără adăpost, sub cerul liber și mai ales în jurul unui foc unde orice mi-ar fi spus era de basm, povești care-mi intrau prin urechi și-mi ieșeau prin imaginație undeva unde nu mai erau porți, uși sau ferestre, acolo unde totul se termina sau începea. Vorbea de facerea lumii, de cum a luat naștere femeia din coasta bărbatului, chiar mă așteptam să-mi dea câteva porunci, și chiar mi-a dat una: Nu pleca din oraș! Iar eu, de bună credință, nu am plecat. Din prima zi toate învelișurile, pielițele, scuamele tristeților, mai mult sau mai puțin de ornament, căzuseră rând pe rând, el ajunse la fetița din mine care stătea ghemuită ca un soare rece de iarnă, așteptând.

*

Cu acest prolog geneza noastră începea.

*

Și când am deschis ușa a fost ca și când două animale, speriate de prezența neașteptată a celeilalte, se întâlniseră brusc în luminiș. A fost un moment stop-cadru. Ne-am privit câteva secunde pătrunzător, ascuțit, atât cât să înțelegem că suntem totuși oameni și să ne calmăm. El avea ochi albaștri și acest gen de om îmi crea un blocaj evident. Nu avusesem niciun fel de prietenii cu astfel de oameni, îi evitam din inerție, niciodată nu mi se întâmplase ceva concret în legătură cu ei, dar pur și simplu ceva obtura în mine și cele mai frugale discuții. Dintr-o dată mi se făcuse frică, dar faptul că și el părea la fel de stupefiat mă liniștea oarecum.

Când am făcut cunoștință cu Andrei, am dat mâna simplu, abia atingându-l, orice gând a căzut de la sine ca o atelă prost pusă. Brațul, și nu doar el, s-a eliberat, la început timid și stângaci dintr-o crisalidă de care nu aveam habar că sunt. Dar ce-a fost mai frumos a fost  că m-am trezit copleșită de propria frumusețe, pentru că subit m-am întors înapoi la copilul care fusesem cândva lingând rănile celui maturizat. Aveam deodată 10 ani sau 20 sau 30, aveam toate vârstele la un loc.

Am rămas împreună mult timp lângă ușă, pe holul întunecat de la intrare, fără să știu ce să-i spun și unde să-l invit. Niciodată nu mă gândisem că după ce pronunț: Salut! ori: Bună ziua! aveam să tac într-o liniște acerbă care-mi tremura corpul făcut deja totuna cu negura asemănătoare încăperii. Cuvintele mă părăsiseră așa cum părăsesc marinarii vasul care se scufundă, nu mai aveam aer, eram în abisul ființei, acolo unde e beznă totală și începeam iar s-o iau de la zero. Nu știam ce urmează, cum e să dai din nou din mâini, din picioare, cum e să articulezi sunete. Începusem să țip dar nu mă auzea nimeni, băteam prin pereții minții, dar eram absolut singură. Poate că din pricina asta aveam impresia că și el se uita în gol ca la o comoară ivită subit pe fundul apei și se pierdea în strălucirea ei și nu știa nici el ce să facă, dacă s-o ia, dacă va fi prins…

Era momentul acela aducător de nenorociri când faci calcule, mii de calcule și te blochezi și o iei de la început, iar aduni, iar scazi, o ecuație încurcată, după care abandonezi cu gândul să-ți revii puțin. Și prin toată pâcla asta în plină ascensiune schimbam priviri, ne uitam în jos, iar ne surprindeam că ne urmăream unul pe celălalt cu coada ochiului, nu știam ce se va întâmpla, cine va salva situația. Busculada de emoții încurcată în necunoaștere și întuneric mi-a amintit instant de Ziua morților când mergeam alături de bunica cu noaptea-n cap la cimitir: Era noiembrie, frig și luminițe din loc în loc, femeile care se duceau și ele spre morminte aprinseseră lumânări pe tot drumul. Toată bezna orelor 3, 4 dimineața era scânteiată de aceste flăcări care păreau că ard veșnic; același lucru se întâmpla acum, când ne uitam direct în ochi drumul se înfiripa și cu fiecare privire se mai aprindea ceva în noi.

Ușa născuse deja o situație nouă, despărțea viețile de afară de viitoarele noastre vieți care și ele la rândul lor începuseră procesul nașterii. Ușa născătoare, din care pleca culoarul neluminat, avea un travaliu greu de trecut, din lemnul brut nefinisat căpătase deodată noi abilități, devenise o trecătoare prin toate scenariile greu de urmat unde nu numai că oricând puteam fi atacată ci chiar eu însămi mă puteam întoarce împotriva mea. Ne prinsesem pe neașteptate în sârma ghimpată a celuilalt și nu știam niciunul să eschivăm „durerea”, pentru că nu, orice încolțire vine cu chin.

Am făcut câțiva pași într-o parte, după care cu aceeași nesiguranță m-am răzgândit și i-am zis: Hai pe aici! Întorcându-mă în partea opusă drumului inițial. El nu vorbise nimic, doar când intrase își spusese  numele tare și răspicat ca și cum și-ar fi dorit să-mi înfigă în minte un țăruș menit să susțină acolo mult și bine corpul ca o plantă ce avea să se agațe în viața mea, apoi m-a urmat întocmai.

Ajunși în camera de zi el s-a instalat din prima clipă lângă fereastră cu un aer suicidar-divin, găsise foarte atractivă curtea interioară pavată cu ciment în care erau câteva ghivece mari cu plante exotice și un furtun, verde, încolăcit. Dar nu aria comună tuturor locatarilor era spectaculoasă, ci blocul vecin care oferea panorama contemplativă a unui fagure uman. Fereastra ca și ușa, nu era doar o simplă deschizătură în perete cu rolul de-a face toată ziua jocul du-te-vino, prin fereastră nu intra numai lumina și aerul curat, ea mai era și un mijloc de comunicare cu lumea înconjurătoare, și paradoxal, el când se apropia de geamuri tăcea și se închidea în sine.

Și pot să jur, eram față-n față pentru prima dată și atunci ne nășteam, Dumnezeu nu ne făcuse bărbat ori femeie, ne purtam ca îngerii.

Fereastra îl metamorfoza în ceva asemenea ei, îi împrumuta ceva din libertatea și sărăcia ei, se simțea atras de ea și deopotrivă de mine, nu făcea diferența între noi, ba ne chema, ba ne alunga. Cred că uitătura pe fereastră îi deschidea și lui propriul gol, iar eu, pe de altă parte, deveneam brusc o a doua fereastră, o cavitate sau un fel de lacună pe care simțea nevoia s-o umple, se uita la mine cu aceeași privire spulberată în zare pe care nu și-o putea aduna. Îmi venise în minte: „Abisul cheamă abis”, îmi tot spuneam, privindu-l nedumerit, cui să se dedice mai întâi, mie sau ferestrei.

Și indubitabil spațiile asemănătoare, căci și noi doi devenisem din oameni doar niște spații, spații largi, din ce în ce mai largi, orizonturi fără început sau sfârșit, întinderi care nu fac decât să se asocieze. Sau poate eram doar două săli de clasă lăsate vraiște peste vară care se căutau una pe alta să-și interfereze pe la colțuri aerul închis, îmbâcseala, în speranța unei purificări.

Când mă așezam lângă Andrei, cel mai frumos lucru era să-i aud forfota de voci care-l încruta făcându-l să-și ducă mâna la frunte într-un gest de curățare a frământărilor inconștient:

– Te  doare capul? Întrebam sigură că-mi va cere un paracetamol.

– Nu, de ce?

– Îți faci masaj la frunte!

– Da?

– Nu mă doare nimic.

Aflându-mă în fața lui, la nici jumătate de metru îi acopeream toată perspectiva camerei și atunci ducea capul în jos, tăcând, orizontul holului era tăiat de fața mea, devenisem un paravan, chiar un grilaj care închidea etanș perspectiva spațiului generos al apartamentului și atunci nu făcea decât să-și fricționeze fruntea privind în jos. Nu va afla niciodată ceea ce, și eu la rândul meu gândeam, mie îmi revenea în minte obsesiv ceea ce Siduri îi spunea lui Ghilgameș: Ceea ce cauți tu nu e pe Pământ! Cel mai realist personaj din literatura universală care prin îndemnurile ei dorea să-l trezească pe eroul epopeii din marea lui visare, spunându-i destul de direct: Stai cu iubita ta în brațe și nu mai căuta nemurirea, nemurirea nu e pentru oameni, noi suntem muritori, să ne bucurăm de noi, de ziua asta și hai să ne desfătăm. Și mie îmi sunau versurile astea în cap mai mult ca un marș, unde pe pancarte scria doar atât: Ceea ce cauți tu nu e pe Pământ!

Privea foarte des pe fereastră, evitând flagrant să-mi întâlnească ochii, drept pentru care ajunsesem la concluzia că fereastra avea ceva autoimun, tulburările chimice erau consecința acestor perturbări a imunității, pentru că după fiecare angajare în golul ei Andrei lua decizii la polul opus. Și totuși acest structuralism îmi era cunoscut, venea ca o ștafetă, știam de când eram adolescentă teama băieților de-a mă privi direct în ochi de teama căderii peste balustrada mea. Așa a fost când m-a îmbrățișat prima oară: A venit dinspre fereastră direct la mine  unindu-și ușor gâtul cu al meu, corpurile erau la o distanță apreciabilă, îi simțeam doar mâna pe spate și respirația, felul naiv, neprihănit m-a transferat în curtea școlii, în clasa a VIII-a, când într-o pauză, la fel, după multe zile de conversații, un băiat a venit și m-a îmbrățișat, apropiindu-se de mine, fără să mă atingă cu trupul, doar mâinile i le simțeam pe spate și din pricina faptului că genunchii mi se înmuiaseră mă lipisem de zidul școlii. La fel se întâmpla acum cu Andrei, mă lipisem de scaunul pe care mă sprijineam mai mult decât de el.

După un timp, Andrei s-a desprins de mine și s-a lipit de fereastră ca de-o altă femeie la fel de frumoasă, a stat minute bune tăcând, parcă tocmindu-se cu ea sau cerându-i acordul,  privind blocul vecin sau cimentul proaspăt spălat, apoi s-a întors altcineva, convertit într-un bărbat nou, parcă nemulțumit de recenta “convorbire”. Stăteam jos pe scaun, cum stătusem ore, a venit încet spre mine ridicându-mi fusta cât se putea de sus, spunându-mi: Lasă-mă să te privesc. Totul a venit ca o paralizie, când nu știam ce să fac, aveam o stranie senzație de disconfort cauzată de scaunul de pe care alunecam, timp în care el se lăsase în genunchi privindu-mă fix între picioare și-mi repeta senin: Lasă-mă să te privesc.

Ce l-a determinat de la primul pas diafan la al doilea pas demn de 50 de umbre numai fereastra știe ce modela în el ori de câte ori făcea scurte pelerinaje în viața ei transparentă; Andrei își contura trăsăturile prelungit tocmai datorită acestor aglutinări inerente pe care le genera locul nud dar nu lipsit de conținut al ferestrei, nu-l puteam defini dintr-o dată.

Nu aș fi vrut trivializez în niciun fel sărutul suav care mă transportase ani în urmă, așa că m-am ridicat de pe scaun și i-am spus:

– Hai să mergem în dormitor, aici alunec! Cu gândul că vom avea timp pentru tot felul de pași mărunți.

Mi-ar fi plăcut mult să stăm întinși pe pat, să vorbim, să ne bălăcim unul în gândurile celuilalt, știam că nu se grăbea, și odată cu întinderea noastră să divulgăm ca pe niște mari secrete deschiderile din noi.  M-a urmat tăcut în cameră. S-a uitat la mine pe toate părțile, mi-a pipăit sânii și carnea, m-a întors cu spatele, m-a analizat ca pe vremea comerțului cu sclavi, mi-a pus degetul pe buze la fel ca în piața publică, prilej cu care prețul frumoaselor nubiene creștea dacă avea buze frumoase sau scădea dacă avea un dinte lipsă, s-a uitat la mine ca și cum se uita în bătaia soarelui la un pahar de cristal foarte curat doar, doar îi găsea o pată, un pahar din care avea să bea neștiind că de fapt apa lui pură îl va îmbăta mai mult decât o carafă de vin. După toate astea, mi-a spus că sunt frumoasă și a plecat din cameră lăsându-mă singură, pe jumătate dezbrăcată.

(fragment de roman)