Carmen Sorescu
Cred că puțini dintre noi mai sunt cei dispuși să citească un text cu titlul: Fereastra, dar l-am lăsat special așa pentru cei care încă nu au obosit, pentru cei care mai speră că după ce închid oblonul au rămas cu ceva. Sunt oameni care aici înfloresc, la pervaz, unii în cărți, în copii, alții în călătorii, în amintiri, depinde ce fel de apă are la rădăcină.
Desigur, printr-o fereastră pot vedea foarte bine, sticla transparentă permite acest lucru, numai că dacă vreau să pipăi ceea ce văd mă lovesc de duritatea materialului, și mai mult, dacă încerc să pătrund, să lovesc risc ca sângele să-mi dea pe afară, poate chiar să-mi tai venele fără să vreau, să ajung să mor. Atât de periculoasă este o fereastră, așa că renunț și privesc introspectiv.
Îmi doresc un loc cu lumină, în aer liber, fără bariere, soarele să cadă pur și simplu, direct și fără bun simț, vreau să văd bine literele pe foi, vreau să fiu orbită, iradiată de strălucirea lor, până acolo încât să-mi pun mâna la ochi. De obicei scriu la laptop cu becurile stinse, nu văd decât cuvintele care ies afară din mine prin tuneluri lungi, le simt cum se îmbulzesc, cum se târăsc, apoi se aliniază fiecare la locul lui ca niște deținuți scoși la apel dar care vor să evadeze. Cuvintele ies unul câte unul, ca și când cineva cu grad mai mare, le dictează, tu da, tu nu, tu ești liber, tu mai osândești. Așa pățisem cu un porumbel rănit de o pisică, îl luasem sub hanorac să-l duc acasă și-l simțeam cum se mișca straniu, ca un corp străin intrat pe neașteptate în ochi, nu știam ce să fac mai repede. Pasărea la un moment dat s-a cumințit, semn că se obișnuise cu noul habitat și nu-i displăcea, cuvintele nu, ele se zbat zi de zi, pielea, acest grilaj neînțeles nu le place, el vor pe câmpiile albe să se întindă în văzul lumii.
Defenestrație este un cuvânt împrumutat din limba franceză și înseamnă a arunca sau a se arunca pe fereastră, cam asta face scrisul, îndeamnă la sinucidera cuvintelor, căci odată înghețate în zăpada cărții nu mai ies. Procesul însă nu e ireversibil, aceleași propoziții le pot arunca de zeci de ori dacă vreau, dar nu ar folosi nimănui. De exemplu, ce scriu acum, e ca și cum arunc pe geam, trecătorii pot, la rândul lor, să arunce și ei o privire pe caldarâmul site-ului, dacă socotesc pot lua mărunțișul dacă nu, merg mai departe. O vecină de-a mea, presupun femeie, aruncă de la fereastra ei aproape zi de zi cotoare de ardei, pielițe de roșii, firimituri, tot un proces reversibil 😊iar în cădere, parte din aceste resturi se opresc pe aparatul de aer condiționat pe care-l am exact la nivelul ferestrei. De multe ori, dimineața cu acest peisaj mă trezesc, de aici mi-a venit și ideea cu fereastra, cărțile, ce arunc lumii, ce opresc, dacă deranjez, dacă hrănesc pe cineva, poate sunt păsări ascunse care așteaptă, cine știe…
Din punctul de vedere al scrisului, fereastra nu este altceva decât o deschizătură în sine, desigur sunt oameni pentru care fereastra e o formă regulată tăiată într-un zid și care admite razelor solare să treacă. Când spun: privesc în trecut, mă refer tot la o fereastră, a timpului, sau, de ce nu, expresiile: ochi-două ferestre, care deschid perspective, lumi nevăzute, fereastra sufletului, fereastra minții, fereastra copilăriei, fereastra spre înțelepciune sunt tuneluri, crăpături spre lumină. Dar chiar și delăsarea, neatenția, dezinteresul sunt spărturi prin care lumina se poate furișa..
Fiecare rază, fiecare umbră, fiecare trecător, fiecare umbră sau zgomot, fiecare Lună plină, fiecare nou-născut, ambulanță sau autobuz, le văd sau le aud prin fereastră. Ce aș fi fără ea? Dacă nu sunt prizoniera încăperii de la etajul al doilea sunt prizoniera corpului, de fiecare dată trebuie să fac ceva să ies, ba din casă, ba din mine. Când vine vorba de fereastră vine vorba de grilaj și lumină, cu aceste două palme jonglează ea, fereastra, cu una dă, cu una ia.
Cu cât sunt mai aproape de fereastră primesc, primesc praf, microbi, frunze, vijelii, recepționez semnale, ciripituri, alarme, larme, țipete, chicoteli, zarvă, primesc viață. Viața ca un hoț intră pe geam oricând vrea, din afară înăuntru nu e nicio opreliște, invers da, eu nu țip, nu arunc, nu ofer nimic, e de la sine înțeles unde este însuflețirea. Tot ce am putut face a fost să pun un grilaj din fier forjat peste fereastra și ea cât mai izolată termic și fonic, cu geamuri reflectorizante, nici căldura, nici frigul să nu intre, parcă mi-ar fi frică de viață. Fereastra nu mai e ceea ce era odată, când permitea de ambele părți să se vadă, acum nu, mi-am făcut propria pușcărie, unde-mi duc existența retrasă. Îmi amintesc de o vrabie care a încercat să treacă prin imaginea ei ca prin aer, s-a lovit de nenumărate ori, m-am ridicat să deschid geamul să vadă că nu e ceea ce crede. M-a privit profund mirată și a plecat. M-am penalizat în spatele acestor protecții, și nu doar eu, sunt ca toată lumea, asta e scuza cea mai ieftină. Noroc că viața e mai inteligentă și își face loc oriunde, când și când mai capăt de pomană.
