Favela

Pielea bolnavă a unui oraș, mizeria și cicatricea lui; pe de altă parte, ceea ce suntem, grota în care ne camuflăm, esența aceea sordidă, profund infectă, chiar inumană.

Fiecare oraș are un loc precar, de obicei mărginaș, la periferie, unde trăiesc oamenii sărăci, fără serviciu, orfani, infractori, bețivi, drogați; în centrul orașelor sunt clădirile înalte și oamenii înstăriți, apoi pe măsura ariei lui casele se micșorează, veniturile oamenilor la fel și la o privire centrată pe hartă orașul e chiar piramidal, la extremitățile lui sunt și oamenii limitați, cei cu probleme materiale, sociale. Bucureștiul a avut și are astfel de locuri cu case care stau să cadă, barăci, sau de ce nu, canalele Gării de Nord, unde oamenii nu au apă curentă, electricitate și mai ales salubrizare. Am dat Favela titlul acestui scurt eseu pentru că am văzut o imagine din America de Sud și m-am dus cu gândul la alcătuirea sau construcția mea sau poate a fiecărui om, pentru că în sinea mea îmi spun de multe ori, alt gunoi, alte răutăți am inhalat și azi, și nu doar ce primesc din afară, dar și ce secret și mai ales ce gândesc fără ca nimeni să știe, acolo în colțul meu anodin; după care lupta, va trebui să scot murdăria repede afară pentru că se tot strânge, se împute din ce în ce, miasma se împrăștie prin sânge și sunt nevoită să ies la aer curat, singură pe străzi, la reconversie.

Cred că știm cu toții cum este, cumva la fel ca atunci când îți intră din mers o impuritate în ochi, de obicei nu te aștepți, aici e surpriza neplăcută, te oprești și începi să te freci încet, deja vezi puțin în ceață, începe să usture și starea de irascibilitate s-a instalat deja. Nu mai vorbesc de ghimpi, țepușe, așchii cu care ne accidentăm tot așa din senin, încât niciodată nu ne putem aminti cu mare precizie cum ni s-a întâmplat, pentru că aceste mici accidente sunt pe atât de rapide, pe atât de perfide, poți ajunge chiar la spital cu degetul infectat pentru o incizie de curățare.

Și cu toate că se întâmplă des, gunoaiele, și cele umane, încă ne iau prin surprindere. Toți ne-am tăiat măcar o dată într-o foaie de hârtie, eu una chiar mi-am prins o capsă în deget, din grabă sau din neatenție mă trezesc cu sângele pe mână sau când dau morcovii prin răzătoare, nu de multe ori mi-am dat și pielea, nu mai spun obiceiul meu de-a ascuți cuțitele de fiecare dată înainte să gătesc. Chiar râdeam într-o zi în timp ce soarele strălucea puternic pe lama unui cuțit încât am fost nevoită să închid ochii și nu doar atât, constatasem că și chipul meu se reflecta în el, ce e drept, puțin distorsionat, dar eram eu. Așa îmi plac și oamenii din jurul meu să fie precum aceste cuțite de care am grijă, strălucitori, să  mă regăsesc puțin în ei, să văd un crâmpei din mine rătăcit pe luciul lui, să mă orbească, bine instruiți, ascuțiți, intimidanți.

De la naștere tot adunăm și adunăm, fie pe noi, punem carne pe oase, haine, fie întâmplări, amintiri, fie case, lucruri, în noi intră și ies alți semeni, e curat sau e vraiște, cert e că mizeria se adună indiferent cum suntem concepuți.

La o altfel de scară orice om are murdăria lui, în centru este el, apoi familia, serviciul, pe măsură ce cunoști cotloanele firii, intimitatea, apare și igrasia, mirosul degradat, de stricat. Uneori toate astea  nu sunt ascunse, sunt la vedere, chiar ieri treceam pe o stradă și cineva înjura, tare, răspicat, un fel de poluare care a rămas în mine la fel ca praful pe care-l inhalasem, tot din mers, aceste cuvinte îmi răsună mult timp după aceea ca o melodie pe care o aud frecvent și mi se întipărește în memorie, după care când nu mă mai aștept mă trezesc din senin cu ea în cap.

Nu doar înjurăturile alcătuiesc favela personală, ci și minciunile, gândurile abjecte, infidelitățile, falsele amiciții și multe alte astfel de „calități” pe care le păstrăm departe de priviri, doar de noi știute. Dar, mai devreme sau mai târziu oamenii le descoperă, așa cum pe planetă se știe cam tot, forme de relief, ape, munți, rare sunt surprizele, așa și un om va fi deconspirat. Pe criteriul proverbelor: nu umbla cu cioara vopsită, afară e vopsit gardul și-năuntru leopardul, ulciorul nu merge de multe ori la apă, umblă cu mâța în sac, minciuna are picioare scurte, această favelă crește și devine vizibilă, la fel ca favela din Rio de Janeiro, nu doar că acum căsuțele s-au extins, dar mai mult de atât, oamenii se întrețin singuri, au magazine, mici, dar au, frizerii, alimentare, săli de școală sau concerte, locuitorii au început să se fure între ei și nu mai coboară spre marele oraș.

Un fel de același corp secretă și veninul și contraveninul, dar eu una, nu-mi dau seama cine e hoțul și cine victima pentru că sunt ambele în același timp. În pădure se știe când e sezon de hibernare, când de împerechere sau de vânătoare, știm că felinele vânează noaptea, știm comportamente, jungla are o logică, știm fiecare specie unde trăiește și de ce, dar aici e boală care nu se vindecă niciodată. Sărăcia: această formă de cancer perfidă și fără reguli care macină și macină ca o moară neobosită, pentru sărăcie vântul bun e mereu.

Alegoria sărăciei, 1630, pictură în ulei pe lemn, de Adriaen van de Venne, reprezintă un bărbat zdrențuros care are legat de brâu un lanț cu un cățel iar în spate își cară familia și câteva lucruri, de fapt, asta e averea lui, alegoria după mine poate fi inversată, ar fi trebuit să  se numească Alegoria bogăției, pentru că el are permanent cățărat tot ce are mai drag. Dar nu asta e sărăcia, sărăcia e mai ales în gândurile puține și mici, care nici nu îndrăznesc să te ducă departe și te țin blocat sau când o femeia are un iubit și-l prezintă grupului de prietene, una dintre ele, cel puțin, dacă nu mai multe, face orice să-i ia iubitul. Asta e sărăcia și mizeria, ci nu să-ți duci familia în spate, fie și la figurat. Suporți mizeriile până la o limită, apoi devii ca o conductă de apă care se blochează cu impurități, fire de păr, resturi, gunoaie și apa nu se mai duce, dar nu că rămâi fără apă ar fi problema ci că ea refulează în alt capăt, în alt om, și tu știi asta.

Prietena mea de la vremea aceea, căreia îi plăcea și ei la țară și pe care o invitam în fiecare an o săptămână să stea la părinții mei împreună cu prietenul ei, avea o fire expansivă, plină de viață, cuceritoare, se trezea dimineața la fel ca mine și începea să cerceteze ce mai e nou prin curte, prin livadă, mie îmi plăcea să le gătesc, să mă duc în grădină și să culeg tot felul de legume, fructe, să fac prăjituri, ei îi plăcea să povestească mult, anima în jur mai ceva ca o zarvă între păsări, toți vecinii știau că: A venit Mihaela. Cu timpul însă, „grija”, curiozitatea, fixația sau toate la un loc începuseră să fie deranjante, se umplea de reziduuri și refula în altă parte. Nu credea nimic din ce spun, dacă mă duceam undeva trebuia să probez cu poze, cu lux de amănunte, mă suna și vorbeam la telefon uneori și o oră, mă descosea de tot, de drum, de feluri de mâncare, de câte medicamente am luat, de câte zile am fost la menstruație, dacă m-a durut, ce tampoane folosesc, de unde le cumpăr, de ce tocmai de acolo, când plec, de ce nu mai stau, de ce luni și nu marți, de ce așa și nu invers, și în general sfatul ei era cel mai bun și trebuia urmat. Într-o zi aranjasem cu mama să adunăm prunele din livadă pentru compot, trebuiau adunate cu mâna. Mama făcuse cafea, eu dusesem deja cănile în fundul livezii și mă întorsesem după coșurile în care urma să punem fructele, am auzit telefonul, dar nu am răspuns, ocupată fiind. În livadă am stat mai bine de 3 ore, dar ce era important, că eram împreună cu mama, eram doar noi două și nu ne grăbeam. Mama din când în când, în timp ce eram cățărată prin copaci, mai zicea: Lasă că nu grăbim, avem mâncare sau lasă că Mihaela n-o suna chiar acum; telefonul nu-l luasem cu mine de teamă să nu-l pierd prin iarbă. Și Mihaela a sunat, când m-am întors, telefonul suna, era ea, de ce nu am răspuns, cât a durat culesul, de ce așa mult, de ce nu am angajat pe cineva, eram așa de obosită încât nu răspundeam decât monosilabic, da, nu. După ce am închis, mi-am citit mesajele, soră-mea și alți prieteni îmi scriau să au fost sunați de Mihaela să întrebe de ce nu răspund la telefon, iar asta m-a „distrat” cel mai mult. Anii au trecut, de acum știam fără să mai ceară, să trimit poze să probez unde am fost, ce am mâncat, cât am dormit, la ce oră m-am trezit, până într-o zi când telefonul suna, pe ecran scria numele ei și nu am mai răspuns, brusc obosisem știam că va trebui să stau o oră la telefon cu cele mai mici detalii, insignifiante. Ea intrase nu doar în viața mea frumoasă și la vedere, ci și în mizeriile corpului meu, în așa numitele zone baricadate no-go areas, unde de regulă îmi plăcea să am o viață paralelă și unde deveneam ușor agresivă dacă un intrus ca ea sărea gardul și de exemplu, îmi citea textele sau poemele uitate într-un document pe laptopul deschis. Nici mama, nici soră-mea nu îndrăzniseră vreodată să mă întrebe ce scriu, ele nu știu nici azi, Mihaela, da, ea a atentat la această suveranitate.

 Dar nu faptul că ea scurma în viața mea era impedimentul, la groapa de gunoi Glina sunt mulți oameni săraci care caută mai ales în mașinile care aduc gunoi „nou”, iar eu nu mai aveam nimic de livrat, nicio întâmplare, nicio rețetă, nicio poză, uneori se întâmplă ca săracii să nu mai găsească nimic și atunci ei se duc în alte părți. Tot ce făceam eu peste zi pentru mine asta era, gunoi, oboseală contaminată cu transpirație sau lacrimi, nimic nu mergea la reciclat de aici, însă Mihaelei îi plăcea să caute, habar nu aveam de ce, lacrimile mele i se păreau licori și efectiv se hrănea cu ele, se pripășise pe lângă sufletul meu atât de mult încât mi-l lua. Cert e că știam de la iubitul ei că și lui îi făcea la fel. Dar când el venea la 3 dimineața acasă poate mi se părea normal să întrebe unde a fost, iar dacă el îi spunea vag, cu băieții la bere, ea nu se mulțumea, suna, se interesa, se duce a doua zi cu poza lui la terasa unde fusese și întreba dacă a fost acolo, uneori fusese, alteori nu, uitase el să-i specifice, iar când Horia îi închidea ușa în nas și se culca ea refula precum conducta aceea plină de impurități dialogând cu mine, poate așa îi trecea timpul, după care și la mine s-a umplut și nu a  mai găsit alt spațiu liber pe unde să treacă și atunci s-a înăbușit în ea. Știam că e tristă din cauza acestui iubit care o mai mințea, iar el tăcea și se încuia în cameră sau pleca de acasă, rămăsesem eu să-i țin eu locul, cel puțin la telefon. Dar nici asta nu a fost mizeria, corvoada, simțeam că nu pot arunca nimic din mine, pentru că Mihaela venea și aduna, iar eu nu mai aveam libertatea aceea naivă de-a aruncă o hârtie pe jos, chiar dacă era în curtea mea, ci faptul că atunci când am început să vorbesc cu ea mai puțin, să nu mai aduc probe, Mihaela a început să spună cunoștințelor despre viața mea, ba chiar să trimită poze cu mine, să le facă publice pe site-uri de socializare, dar până la urmă o poză cu mine pe Facebook în pijamale punând rufele la uscat era chiar simpatică, dar nici asta nu a fost mizeria, ci faptul că m-a atenționat: Vezi că am pus niște poze cu tine. Adică: Uite de ce sunt în stare. Sunt oameni care se hrănesc din mizeriile altora, eu asta am simțit la Mihaela, îi plăcea teribil cutiile de conserve, serbede și fără conținut, ea le aduna, chiar le colecționa cronologic, ținea minte cele mai nesemnificative întâmplări din viața mea pe care eu le dădusem uitării și eram profund mirată ce memorie bună are. Mihaela a trăit cinci ani în favela mea și-și făcuse aici o casă de carton, trăsese un bec pe ascuns și nu face altceva decât să adune și să îndese în casă alte cutii goale, recipiente de plastic, să întoarcă pe dos toate cuvintele, replicile, întâmplările. Până când nici gunoi nu mai aveam, nu puteam regurgita nicio întâmplare sau amintire pentru că deja Mihaela o făcea în locul meu, mă suna și-mi spunea: Îți dai seama dacă făceai așa… , ea îmi trăia deja visele, se punea în locul meu și știa cum ar fi fost. Întotdeauna mă bazasem pe această necurățenie a mea, era practic tot ce aveam al meu, murdăria pe care o strângeam și din care speram să fac ceva.  Mizeriile mele mi-au ținut de foame, de cald, cu ele avem adăpost fie chiar șubred, dar aveam. Iar atunci când am tăcut, tăcerea a devenit marea mizerie. Abia atunci Mihaela și-a construit sala de spectacol, din ce-a putut improviza, o scenă din cutii de bere și un microfon de paie, comportamentul ei favelant de-a aduna, de-a aduna, de-a împrăștia, de-a nu curăța, de-a puți, a ieșit la suprafață ca un damf amețitor ca și cum ai fi desfăcut o sticlă de vin acrit.

Însă precaritatea nu e un fatalism, nu suntem săraci pentru că așa ne-a fost destinat, nu asta e scuza, suntem săraci doar că ne lăsăm pe mâinile altora. Iar Mihaela era săracă pentru că se lăsase pe mâinile lui Horia sau ale mele, ca o legumă pe tocătorul din bucătărie, ea nu era din categoria cuțitelor, nu strălucea, nu orbea, nu mă reflecta.

Nu știu viața ei unde era, dar ea făcea ce făcea și era pe spatele meu precum pasărea pluvian,  nu era același animal din specia mea care să stea față-n față, nu, nicidecum, dar se mulțumea cu acest ciripit permanent, până când într-o zi  am preferat să am viermii mei, ciuguleala ei mai rău făcea pielea să sângereze, și azi am răni din pricina asta care încă nu s-au închis.

De altfel, pe Mihaela am cunoscut-o când cerșea, cerșea mila și prietenia cuiva, fusese mai întâi obișnuită să i se dea, apoi când nu i s-a mai dat cerea direct prin expresii directe: Când mai vin și eu pe la tine pe la țară. Când și asta s-a terminat s-a revoltat și a început să fure, să se fure, să mintă, să se mintă. A înscenat că și-a pierdut brățara de aur prin iarbă, a plâns încontinuu, mama era terminată cum să se întâmple așa ceva și era sceptică de faptul că prin iarbă și prin frunzele căzute o va mai găsi cineva, la un moment dat am simțit că mă face să mă simt prost că la mine în curte a pierdut-o, probabil că își dăduse seama că a exagerat autoinvitându-se și-i părea rău că eu nu mai eram ca pe vremuri. I-am adunat pe toți, l-am scos și pe tata din casă, abia mergând, să luam la pas locurile pe unde fusese Mihaela și exact cât scotoceam prin crengile unui trandafir din acela mic și cu mulți ghimpi, m-am înțepat și ridicându-mă brusc am dat cu ochii de Mihaela care era lângă mine și privind-o scurt și neașteptat într-un moment natural al ei mi-am dat seama că minte, în câteva minute m-am dus la geanta ei și am găsit brățara acolo, dar am tăcut. Iar noi după toată povestea asta ar fi trebuit s-o invităm cât de des să-și caute brățara, o auzeam pe mama repetând: Mihaela să vii weekend-ul viitor, o mai căutăm și noi între timp; dar mamei îi era frică de oamenii care veneau s-o mai ajute, dacă aceștia găseau brățara și nu spuneau nimic de ea, așa că mama deja dăduse telefoane să-și amâne toate treburile.

Oamenii sunt săraci pentru că așteaptă să li se dea, nu se știe cine și când, dar să li se dea, ceva, orice, atenție, bani, mâncare, fie de la părinți, frați, rude, vecini, stat, dacă nu li se mai dă cer sau ies în stradă, până când își iau singuri. Toate astea se întâmplă peste tot, chiar și la fostul CAP pe lângă care trecusem cu Mihaela în timp ce mergeam spre pădure, acum nu mai aparține de nimeni și de nimic, este în paragină, buruienile sunt peste tot, pe acoperiș, prin pardoseală și chiar am văzut câteva familii de câini aciuate. Această organizație nu mai dă oamenilor nici porumb, nici grâu, nici lapte, nici bani, iar clădirile au fost  jefuite de sus până jos, de la țigle la stâlpii de susținere, ferestre, rame, geamuri, grinzi, cărămizi, mobilă, covoare.

Așa m-am simțit și eu, vandalizată. Numai că oamenii așteaptă să li se dea, ceva, orice, și din ruine…

(Poliester IV)

(sursa foto: theconversation.com)