Carmen Sorescu 
Știu, toată lumea va spune: e banal, clișeu, chiar perimat să scrii despre ochii cuiva. S-au dus vremurile când contactul vizual construia poduri și legături trainice, când zalele din noi se rupeau și ADN-ul era reparat prin muzica și dansul privirii. Nicio grijă, nu voi scrie despre culoarea acelor ochi obosiți pe care i-am văzut atașați de un corp uman în seara zilei de 24 februarie, pentru că trupul de data asta era un accesoriu drăguț care se plimba din loc în loc pe o terasă închisă cu folie transparentă care dădea senzația unei mari colivii. Frigul ca o molimă care bântuia pe-afară îndemna oamenii să stea toți la grămadă, închiși în acest plastic prin care se vedea, de altfel, străzile, lumea, cerul, nu mă puteam plânge, însă materialul îl percepeam mai mult ca fiind un ansamblu de gratii dispuse special nu neapărat pentru vremea rea ci pentru gândurile care ar fi putut să zboare. Din această pricină îmi era poate și greu să plec mai repede, trebuia să ocolesc toată încăperea, să-mi iau rămas bun de la fiecare invitat etc, și amânam acest gest de curtoazie care nu mă caracteriza în niciun fel; de altfel, aș fi plecat repede fără să fiu observată dar foaia subțire îmi obstrucționa dorința. Era deja spre 10 seara și aș fi avut motiv să părăsesc ziua de naștere: era târziu, însă ezitam, nu-mi plăcuse niciodată să mă pup cu oameni, fie și prieteni, cunoștințe, și mai ales că știam cum se reped la fața mea ca și când prin acestă ultimă purtare tangibilă am fi fost mai buni, mai aproape, dar nu era deloc așa, era doar o mascaradă ieftină căreia îi căutam un subterfugiu. Unele lucruri se întâmplă mai repede decât credem, am fost luată, deci, prin surprindere de atitudinea unora dintre noi. Nu înțelegeam felul nomad de-a te așeza când la o masă, când la alta sub pretextul că vrei să vorbești și cu alții, câtă nevoie să ai de cuvintele altora astfel încât să nu poți suporta tristețea și goliciunea propriei mese, plictiseala. Pe scaunul din fața mea se schimbaseră deja patru persoane, urmăream, așadar, fără să vreau, acest spectacol al migrației care avea loc chiar sub ochii mei, unii își luau paharele și se deplasau, scaunele rămase libere erau luate în primire la rândul lor de alții. Însă, ce remarcasem, era că la fiecare astfel de întâlnire, să-i spun petrecere, erau mereu aceeași indivizi dispuși la mutare și cărora le era indiferent unde stau, sau poate că sub masca mutărilor aveau loc cine știe ce fel de tratamente pe care nu le știam, căci am omis să spun, marea majoritatea a celor care se vânzoleau erau medici. Mă gândeam că aveau ceva în comun față de restul care nu-și părăseau locurile, primul element comun îl găsisem, aveau aceeași profesie, dar eram totuși în derută, erau precum păsările care-și depuneau ouălele în alte cuiburi. Desigur, sunt cei care caută, dar ce oare căutau, erau vindecați sau vindecau prin această clară îndepărtare de propria persoană? Se regenerau pe ei înșiși sau aplicau o terapie gratis celorlați? Ce neliniște și ce fierbea în ei astfel că ridicatul în picioare (Ioan 5:8: „Scoală-te, ia-ți patul și umblă”) și căutarea unui scaun liber pe care să-l ocupe devenise ocupația? Dorința de a marca mai mult spațiu, de-a cuceri, de-a se face văzut, cunoscut? Ce colcăială aveau în suflete care determina această fâțâială aparent banală, dar care, după cum pare că scriu, mie mi-a lăsat semne?!
„Isus le-a zis: Fără îndoială, îmi veți spune zicala aceea: «Doctore, vindecă-te pe tine însuți»; și Îmi veți zice: Fă aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum” – Luca 4:23; poate că terasa acestui restaurant devenise locul unde cu atingerea privirii erai vindecat, și atât de divin era gestul încât nimeni nu știa că se petrece, poate că meseriile în acea seară erau interschimbabile și ele, așa cum și Isus vindecase în Capernaum prin atingerea cu mâna.
Ochi le spunem acelor doi globi oculari cu care oamenii și alte vietăți sunt înzestrate pentru simțul văzului. Poate că el nici nu vedea, căci era un el, am să-i spun Alfred, se ducea de la o masă la alta vorbind cu diverși cunoscuți doar să-și spele imaginile blazate care toată ziua stătuseră pe retină, da, îmi spuneam, asta fac acești oameni, se spală în alții, în tristețile altora, astfel încât să nu le mai vadă pe ale lor, sau cine știe, aduna polen așa din floare-n floare. Condus de forțe necunoscute pentru mine, într-un final, a ajuns și în fața mea, pe scaunul care fusese ocupat de câteva ori, acum liber. Era ceva între un proces și spovedanie, o dare în seamă a ultimelor lui realizări și eșecuri, o trecere succintă în revistă a ultimelor întâmplări din viață, iar eu, nu făceam altceva decât să judec în tăcere, rar și doar cu ajutorul unor grimase semnalam acordul sau dezacordul. Apoi din tot zgomotul am auzit: Acești oameni i-a cunoscut datorită mie; propoziția a fost acompaniată de un gest larg cu mâna prin aer, se referea la numărul mare de invitați ai sărbătoritului, în jur erau cam 50, 60 de persoane, am conchis pe loc, dar acum, numărând mesele și faptul că a fost plin și la masă am fost câte zece, numărul a crescut alarmant, fusesem spre 100, iar sărbătoritul ajunsese la acest nivel, se voia înalt, numai datorită lui. Cred că și eu, care sunt recunoscută ca neavând prieteni, dacă lansez o invitație că-mi fac ziua de naștere cu bufet și acces nelimitat la barul cu alcool, plus un bonus: friptură de căprioară la cuptor cu gutui și prune uscate vin toți vecinii, rudele, colegii de facultate, de liceu etc, nu aș duce lipsă să umplu localul. Vreau să spun, că nu mi se părea o realizare, așa cum îmi fusese prezentată. Brusc, m-am trezit că i-am mulțumit subit pentru o mică problemă pe care mi-o rezolvase și nu apucasem să-i spun față-n față, decât prin mesaje, de fapt față-n față ne întâlnisem rar, foarte rar, fusesem, deci, absolvită să văd că în loc de ochi avea două drumuri întunecate asemănătoare celor cenușii din favelele argentiniene, când oricând poți fi mușcat de un câine sau de un șobolan, sau și mai grav, să fii atacat, tâlhărit, înjunghiat. Mai că puteam vedea urma viiturilor care trecuseră și lăsaseră tot felul de resturi și animale moarte. Se nășteau de la sine povești, fapte și întâmplări pe care le decodasem foarte ușor în mintea mea dar fără ca Alfred să scoată o vorbă, și nu mare mi-a fost mirarea când m-am pomenit cu două lacrimi pe obraji ivite din senin. Incredibil, mi-am spus, în timp ce priveam haotic în jur evitând cu bună știință o altă întâlnire cu prelungirile itinerarelor sau gândurilor, căci poate erau același lucru, erau de fapt două ființe în sine, separate de om, care nu știu la rândul lor ce or fi zis când m-au văzut, păreau că nu au dat pași înapoi. Până la urmă un traseu greu de făcut, doar pentru experimentați, la fel ca atunci când te duci la munte și pe hartă sunt trecute mai multe trasee, pentru începători sau pentru profesioniști, cărora le trebuie un bagaj de experiență și echipament special, la fel erau căile lui de acces, paradoxal, inaccesibile, presupun că oricărui privitor mai atent îi cădea de la sine un grilaj: pe aici nu se trece. De-acum mai aveam încă o barieră de trecut. Cel puțin pentru mine așa a fost, bariera a căzut brusc anunțând un tren în mare viteză din cale căruia trebuia să mă dau de-o parte. În ce sau în cine oare privisem? Pentru că ochi nu erau, nu știu nici azi și nici nu am nici cea mai mică curiozitate să mai încerc vreodată pentru că îmi e frică, aș fi glumit și aș fi zis, dacă am privit chiar în mine? Dacă erau niște oglinzi? Apoi am profitat de puțină agitație să mai arunc câteva ocheade și nu mă înșelasem, aveam același sentiment de prăpastie, una abisală, în care sigur dacă aș mai fi înaintat puțin riscam să fiu luată de furtuni cuantice care cine știe unde m-ar fi dus. Niciodată nu am fost prinsă în capcana unor ochi frumoși colorați, chiar am o repulsie înnăscută față de cei albaștri, dar acum nu era vorba de așa ceva, era mai mult vorba de culoarea neagră, pământie care descria mai degrabă locuri de veci, oricum ceva de unde nu cred că mai aveam cum să ies, vie în niciun caz. Prin urmare, am continuat să răspund robotic la întrebări privind în jos sau în jur, căutând cu disperare un punct să-l focalizez și să rămân înțepenită în el ca și când ar fi fost perechea de ochi, căci cu asta vorbeam, reușisem să-i desprind total de corp ca și când erau baloane de săpun rotindu-se prin aer. Dar ceva vinovat din mine a ieșit la iveală, poate bunul simț m-a făcut totuși să-l mai privesc de câteva ori. Aș fi vrut să plece, terminasem discuția, el însă dădea semne că ar fi avut multe de spus, că-i plăcea să stea acolo singur și pierdut pe scaunul din fața mea, numai că mă simțeam pusă la zid și fără șanse de-a pleca sau de-a mai scoate vreo vorbă, țintuită de jena că nu-l putea lăsa singur. Noroc că a intervenit altcineva și l-a ridicat în picioare, atunci am plecat și eu mimând faptul că ies la aer, e prea mult fum aici, am spus scuzându-mă. „Nu au trebuință de doctor cei sănătoși, ci aceia bolnavi” – prin urmare, dintr-un motiv sau altul, mă ridicasem și eu, ieșisem afară să trag aer din acea inimă nouă.
Habar nu am ce s-a întâmplat și de ce mi-au dat lacrimile la întâlnirea cu atâta durere încât nu am putut să-i fiu martoră până la capăt, am cedat cu lașitate. Astăzi la o săptămână nici nu știu ce am avut în față, desigur, un om, nu atât de străin, dar devenise brusc de pe altă planetă odată ce-l privisem. Se spune că ochii sunt cartea de vizită dar aș zice cartea nescrisă, nevăzută, mascată, neexprimată, disimulată. Ochii sunt biografia. Parcă din ei se desprindeau două coridoare lungi, interminabile, ca de spital, unde în stânga și în dreapta erau de strajă suferința și moartea. Îndemnau la mers, desigur prin ploaie și mocirle, greu de pătruns, greu de ajuns acasă. Finalul nu îl văzusem, pesemne că aveam mult de penetrat prin straturi, culmi, adâncimi, cine știe ce forme ciudate de relief pe care nu le mai văzusem vreodată aveau să se așterne în fața mea și nu aș fi știut cum să le fac față. Avea părul șaten si pe cap o tiară de sticlă, pe măsură ce se îndepărta se făcea cioburi, în urma lui erau bălți de amărăciuni, dacă aș fi apucat să calc întruna eram a lui sau de-a lui.
Aveam în minte: „Nimeni, rupând petic de la haina nouă, nu-l pune la haină veche”. Dacă peticești ceva faci tot cu o rămășiță, fie și om, căutam, fără să vreau, prin cotloanele minții ceva să se potrivească, o bucată din viața mea nefolosită, cât de putrezită ar fi fost, scoasă la lumină, cine știe, ar fi înmugurit, precum planta aceea care crește pe pietre și pe care o adaptasem în curte, după ce s-a uscat am udat-o cu perseverență șase luni și într-un final chiar a răsărit. Zâmbeam, mai mult o grimasă forțată în colțul gurii, și-mi spuneam: ce mai capcană vie! Ce mai pădure, un culcuș de șerpi! Mai ceva ca aceea pentru sticleți, știți acele păsări care ciugulesc porumbul. Oricum ceva urât, ca o sperietoare de ciori. În ochii lui era numai bucăți rupte de viață, frânturi, copii orfani care făceau cu mâna la gem lihniți de foame și agresivi care doreau să fie salvați din acea privire ca un lac stătut, cu puține cearcăne parcă date de vârstă ci nu de o noapte nedormită, adică unele semne permanente care nu se ștergeau cu aer curat. Acești ochi nu luminau, nu scânteiau, nu, nu ar fi avut resurse, sau cine știe, undeva la capătul tunelului, în acel întuneric adormit aveau să aibă un licăr. Cert e că ar fi trebuit mers mult prin această împădurire care nu părea deloc artificială, să fi zis că el cu mâna lui ar fi pus acolo puieți de tristețe și că uneori la întâlnirea cu unii oameni, cum aș fi fost și eu, ar fi dat foc la toată miriște, la toată neumblarea, așa cum se dau foc toamna la frunze și acestea mai mult fumegă decât ard. Ex fumo dare lucem! Dimpotrivă, părea ceva natural, o plantație de mâhniri prin care nu răzbea mai nimeni, iar de străfulgerări nu putea fi vorba. Mai mult decât atât, ochii aveau ceva în ei ce nu era al lor, elemente stranii, străine care pe măsură ce ajunseseră aici nu se mai curățaseră, rămăsese prinse de retină cum rămâne iedera agățată iarna pe ziduri. Nici nu crește, nici nu moare, numai smulsă cu forța își desprinde micile și multele rădăcini, ea nu știe de primăvară, are un stadiu latent, bolnăvicios, așa erau și ochii la fel de împăienjeniți cu uscăciuni. Ce calvar ducea nu știu, ce chin, ce scârbă, câtă răbdare, câtă schingiuire, cât supliciu mi-a fost dat să văd până la lacrimi încât azi îmi pare rău că nu l-am îmbrățișat. Cine știe ce s-ar fi întâmplat prin acest transfer, câte posibilități ar fi fost ca drumurile să ia o nouă turnură?
