Fără dorințe

Nu este greu de trăit fără dorințe, însă e surprinzător să-ți privești viața înapoi, neghidată de nicio năzuință, și să fii mulțumit.

Dar mai întâi de toate, dorințele sunt ca pilitura de fier, mai mici, mai mari, ascuțite, sfărâmicioase, pot fi foarte bine ascunse, dar își păstrează aceeași forță magnetică și pot atrage un corp uman acolo în orașul în care vor ele pentru a arde cu „scântei strălucitoare”.

Aveam în jur de 10 ani, duminica oamenii se adunau la porți, la bunica veneau multe femei, banca noastră era foarte încăpătoare, dar unele mai stăteau în picioare sau își aduceau scăunele de acasă. Eu printre ele. Toatele aveau baticuri, șorțuri peste rochii, era vară, soarele arzător ne ascunsese pe toate pe bancă, sub copacul care-și lăsa voluptuos umbra peste noi. Nu adia nimic, din când în când mai treceau mașini, dar șuieratul lor nici nu-l auzeam, prinsă în plasa discuțiilor. Și-atunci una dintre ele, mai exact, bunica lui Dan, vecin cu care mă jucam uneori, dar nu foarte mult, era cu 4 ani mai mare, iar 4 ani era o altă generație; prin urmare, bunica lui Dan a început să ne povestească despre dorința ei de-a termina de cosit grâul. Cosit era un termen delicat, chiar poetic, în practică foloseau combina, mașinăria aceea imensă, care nu are loc nici pe drumul public și face un zgomot înfiorător și care tot timpul ne oprea din joacă, iar noi ne uitam unii la alții și spuneam înțepeniți: Gloria. Așa se chema: combina Gloria. Atunci lăsam joacă, și dacă eram prin curți ieșeam la stradă să ne uităm după ea, dacă eram deja pe ulițe alergam cât mai aproape de mașină, să privim mastodontul. Dorința ei fusese să termine treaba pentru că se anunțaseră ploi și grâul ar fi fost culcat la pământ, recolta compromisă, nu mai putea fi treierat și, mai mult de atât, boabele îmbibate cu apă ar fi putut încolți din cauza umezelii și a căldurii, iar în acest fel toată munca se ducea de râpă. Îmi amintesc că am plecat brusc de pe bancă și m-am dus la mama, ea ca de obicei era prin curte făcea ceva, mereu făcea ceva, niciodată nu o găseam dreaptă, pe mama doar așa mi-o amintesc aplecată, și îmi pare rău că din pricina asta nu am în minte imaginea feței ei din tinerețe, așa cum de exemplu, dacă închid ochii pe tata îl pot vizualiza destul de bine, pe ea, nu. Cred că da, pregătea compot de caise, spăla borcane, fructe, avea un capsator de capace și era foarte fericită că făcuse rost, și nici nu ajunsesem bine la ea că începuse să-mi explice cât de ușor se face și cât de eficient este, întorcea borcanul cu gura în jos și lichidul nu curgea. Era foarte fericită, am început să o ajut din inerție, fără să-mi spună, și atunci și eu la fel ca ea, cu capul în jos am întrebat-o:

-Ce înseamnă dorință?

Am văzut cu coada ochiului că a zâmbit:

-Unde ai auzit, la femei la poartă?

-Da.

-Dorință e ceva ce vrei neapărat, ceva ce ai nevoie și uneori se îndeplinește, alteori nu.

-Ei i s-a îndeplinit.

-Cui?

-Bunicii lui Dan, ea zicea.

-Știi că atunci când începi școala mergem la București după haine, rechizite, ghiozdan?

-Da, mai e puțin.

-Asta e o dorință!

-A cui?

-Dorința mea, să vă văd pe amândouă că aveți tot ce vă trebuie.

Seara nu am mai avut timp, voiam să caut și-n dicționar, dar o vecină intră pe fugă la noi în curte și spuse că bunica lui Dan a murit, venise deja salvarea și nu mai fusese nimic de făcut, concluzia era că stătuse prea mult în soare, îi crescuse tensiunea și, în cele din urmă, făcuse infarct. Îmi amintesc că le auzeam pe ele cum vorbeau despre ea, că nu era bătrână, că avea 53 de ani și că murise măcar cu dorința împlinită, răsuflau apoi ușurate. 53 de ani mi se părea ceva monumental, la fel cum unui copac din grădină bunicul îi număra anii și știam că are spre 60, era foarte uscat, cu tulpina crăpată, aproape gol pe dinăuntru, mâncat de tot felul de carii, insecte, dacă puneam mână pe coaja lui se sfărâma, când am auzit vârsta, exact la acel copac m-a dus gândul, și într-un fel mă liniștea, mai auzeam pe la bunica spunând că și-a trăit viața și așa mi se părea.

A doua zi am vrut să fac un plan al vieții mele, așa cum zisese mama, măcar să mă gândesc, dacă tot am avut șansa și locul acesta pe lume să nu-l las de izbeliște. Era ca și cum aș fi primit cadou sau moștenire un palat regal și nu m-ar fi interesat, ba că e prea mare sau că am și mâine timp, ba că m-aș fi putut baza pe altă casă, mă rog, altă viață. În ziua aceea m-am simțit pentru prima dată vie. Planul aș fi vrut să-l creionez să-i merg pe urme cu ochii închiși ca pe un itinerar știut dinainte, să știu toți pașii sau cel puțin în linii mari, așa cum urmez indicatoarele spre cota 2 000, Sinaia, sau de ce nu, spiritual, precum urmez o religie sau sfaturile părinților. Ei, bine, harta aceasta imaginară, suspendată undeva în minte și care oricând ar fi putut fi roasă de șoareci începea să prindă contur. În ziua aceea, când aveam zece ani împliniți, îmi tot repetam asta nu uit vreodată, m-am privit în oglinda din camera mea și încercam să anticipez ce aveam să fac, curios că nu mă puteam vedea decât până la 28 de ani, după care totul era vid, nu mai vedeam nimic. Știam că voi avea un copil, fetiță, mai exact, dar nu apărea înainte ca eu să am acești 28 de ani. Am tot stat pe acel scaun cu gândul la dorințele mele de viitor și nu aveam, nu-mi doream nimic. Cu timpul, scaunul a luat numele de scaunul dorințelor, îl am și azi, e un scaun din lemn masiv, lăcuit, cu o formă ciudată, pirogravat, la vremea lui cred că fusese foarte scump, poate că și azi, se vedea clar că era făcut dintr-o esență solidă.

Dacă nu ai dorințe, ești deja un om bătrân, citeam ieri că tinerețea se calculează în funcție de dinamica dorințelor, ei bine, eu aveam deja 80 de ani de la 10, cu timpul mi-am dat seama că lipsa acestor porniri, să le mai spun cerințe, doleanțe, pofte am spus deja, lipsa lor m-au așezat în afara conglomeratului uman. Lipsa dorinței duce la lipsa invidiei. Știu și asta tot pe pielea mea, dar cel mai mult mă distrează aceia care doar ce intră în contact cu mine, o oră, poate două, nu știu deci nimic despre mine, numai praful de pe tobă, și chiar și acesta inhalat le dă dureri de cap. Sunt bănuită că am operații estetice, că am câștigat la loto, că am înfiat copilul, că nici măcar nu am casă la țară, cu atât mai mult o casă a mea, că mint când spun că plec la părinți, părinți nici nu mai am demult, sunt doar o invenție literară, cu alte cuvinte sunt o vrăjitoare, iar toate astea adunate se cheamă invidie. Nimeni nu are timp să străbată străzile acelea dosite, mai mult scurtături menite să te ducă direct la țintă, cele pietruite prin care iarba crește fragilă. Oamenii vor să meargă doar pe bulevarde foarte bine luminate, lungi, late, dar știți și voi pe aceste străzi principale nu se văd nici măcar florile în geam, cu atât mai puțin un suflet agățat precum un steag în vreme de epidemie. Ei nu mai pot vedea realitatea, mintea se întunecă și tot felul de scenarii apar și mușcă din carnea lor, îmi pare rău pentru toți aceștia, aș vrea să-i ajut, să le arăt hârtii, chitanțe, diplome, cărți de muncă, certificate de naștere, chiar trofee, sunt dispusă, dar imaginați-vă cum ar fi să vină cineva la mine și eu să-l întâmpin cu toate astea pe tavă. Nu de multe ori mi-am dat diplomele pe e-mail unor persoane cu care nu vorbisem decât de două sau de trei ori și care nu foloseau la nimic, decât pentru a satisface o curiozitate fără temei; a cere cuiva să-și justifice viața e o declarație de război. Cu precădere se întâmplau toate astea la concursurile literare și nici azi nu înțeleg de ce juriul nu citește textele și speră ca răsfoind CV-ul și pozele oamenilor, să aibă parte de mai multă literatură, chiar îmi amintesc că mi-a zis cineva: Aveți un CV de studentă! Adică mai nimic impresionant și s-a uitat fix în ochii mei și aștepta să explic, să-mi cer scuze pentru viața mea atât de stearpă. Dar el nu știa ceva; nu aveam dorințe și, cu toate că în timp ce mă certa, în mintea mea se legau câteva propoziții și acelea precare, doar subiect și predicat: Știți, eu nu am timp, nu știu, nu cunosc – clasica bâlbâială, dar nu am pronunțat nimic, la final mi-a spus pe un ton autoritar: Să vă faceți un CV literar, și de atunci am început să adun, de pe ici, de pe colo, de pe unde apuc să văd, să aud, un fel de pescuit aproape la derută. Data viitoare să vă prezentați într-o formă mai bună, auzeam în spatele meu și brusc mi-am dat seama că CV-ul trebuia să devină o masă de mușchi umflați cu steroizi, iar eventualul concurs literar ar fi fost unul de culturism, ironia nu-mi dădea pace și scenariul era cam așa: Pe scenă acum, aprindeți reflectoarele, câștigătoarea CS, marele premiu, iar eu ar fi urmat să-mi prezint cărțile ca pe grupele de mușchi, să explic cât timp am muncit, câte ore pe zi… Totul este despre vânzare, despre spectacol și cât mai multe poze, pozele justifică viața, gândurile, impresiile, arta în sine, practic, în curând, literatura se va transforma în albume foto…

Apoi, cu cât creșteam și repetam exercițiul în aceeași oglindă, reușeam să văd mai departe, dar îmi vedeam viitorul așa frumos încât nu-mi mai păsa de nimic. Din cauza acestui sentiment de liniște, care mă amorțea de fiecare dată pe scaun, niciodată nu am avut dorințe anume sau ambiții, aspirații spre locul I sau pur și simplu poftă de prăjituri, nici măcar. Nimic. Am încercat totuși să-mi fac o hartă, mi-am luat o foaie albă și cu pixul am încercat mai întâi imaginar să trasez drumuri, șine, după care brusc am renunțat și toate astea au devenit crengile unui copac, cu fructe, ținte, însă când a fost să pun pixul jos, să desenez efectiv foaia albă, nu m-a lăsat. Totuși, cu greu, am pus un punct undeva pe la mijloc și atât, iar acel punct era gândit ca fiind un copil, părea că e singura dorință. Foaia aceasta stă și azi de foarte mulți ani pe masa mea, nu am mai completat nimic. Acum, tot ce fac e să mă învârt în jurul punctului centrat, spiralat, și totul pare fără final.

Și azi mă așez în fața aceleiași oglinzi, dar parcă ea între timp a devenit altceva, nu mai este același lucru, efemer, nu rama a început să se mătuiască, ci pur și simplu sunt eu cea care-mi spun, ca în filmele SF din viitor, că totul va fi bine, să nu-mi bat capul.

Am învățat că: Abia când nu mai ai nicio dorință începi să te îmbogățești. Dorința de-a avea e ca o stingere de caracter, cu cât ai mai multe cu atât te împuținezi.

Îmi place momentul acela când oamenii vin la mine, din diverse motive, dar mai ales cu rugăminți, îmi place că îmi dau ocazia să fiu pentru scurt timp și oricât de infim picătura de dumnezeire de care avem nevoie, atât de vitală, o hârtie, o semnătură, o geantă de seară împrumută, să stau cu pisica vecinei sau cu puii de cloșcă. Mama m-a sunat odată, se duceau la un parastas de nouă zile la fratele ei, care locuia în alt oraș și căruia îi murise soția de curând: Vino, mami, să stai cu puii, a apărut o cloșcă nu știu de unde acum în mijlocul iernii, să nu se sufoce. M-am dus, inevitabil m-am dus, cu trenul, 100 de kilometri, am dormit acolo cu puii lângă sobă, în camera lor. Mă tot gândesc eu de ce nu mai cer, de ce nu mai bat la uși, de ce nu mai am dorințe, de ce în mine e totul anihilat, de ce nu vreau și eu ceva, orice… aș vrea să văd ochii acelui om care vine din neant și spune: vreau să te ajut! Oare cum sunt acești ochi, aș vrea să-i văd. Oops, sau poate nu!

De exemplu, toți pierdem ceva, bani, timp, oameni dragi, la un moment dat toți pierdem copilăria și știm sigur că nu o vom mai avea vreodată, printr-un text precum cel de față sau printr-o carte o readucem la viață, nu doar pe ea cu întâmplările ei, ci și pe mine, cea care mă dau cu sania la masa de scris. Cu această ocazie mai fac un by pas între ceea ce am fost și ce sunt, mai dau un impuls, o șansă, încă o șansă și tot așa până zăpada se topește sau foile se termină.

(sursa foto: www.artsy.net)