Fantasy Island

Mr. Roarke: My dear guests! I am Mr. Roarke, your host. Welcome to Fantasy Island!

Mr. Roarke: Smiles, everyone, smiles!

(film cu același nume, 2020)

S-a scris mult despre insulă, despre conceptul de insulă, utopică, distopică, orice om o are în minte ca schiță, ciornă sau ca plan de vacanță, este subiectul ideal pentru scriitori, s-au analizat și s-au elaborat hărți de evadare, pădurile, pământul s-au explorat și exploatat, s-au ascuns comori, s-au construit faruri, colibe, castele, închisori, a fost abstractizată, idealizată, insula din “din ziua de ieri”, din ziua de azi, s-au făcut glume cu naufragiați, zeci de filme, s-a blestemat, s-a adorat. Insula garantează izolarea! Vrem vacanțe cât mai mari și cât mai departe de oameni, nici vorbă să mai mergem la Marea Neagră. Dar unii oameni, la fel ca și mine, se mulțumesc cu un refugiu insular pe un fotoliu în bătaia propriului sine la fel de nemilos ca un soare de vară. Avantajul este că dacă vrei să te arzi cu tot dinadinsul o poți face în orice anotimp. De pildă, poate exista anotimpul prostiei atunci când ești îndrăgostit și se subînțelege că eul se anihilează în detrimentul altuia și de pe fotoliul insular stăm în bătaia razelor altui om. Un alt anotimp când barezi cu mâna lumina unui om, știți și voi acel om care nu-ți dă pace, se mută pe retină, nu știi de ce, nu-ți explici, dar trebuie scos din viață la fel cum scoți așchia din ochi. Se pot face multe de pe fotoliul insular, dar cel mai adesea cartea se poate folosi pe post de umbrelă, ea apăra și de soare și de ploaie, desface larg paginile precum o pelerină magică și brusc ești de negăsit.

Multe substantive ar fi putut genera sau degenera titlul acestui eseu despre izolare, Mașina de tocat, Insula, Câmpul minat, De orbe novo, titlu pe care trebuia să-l camuflez într-o alegorie astfel încât să pară literar, dar nu este și nu va fi, tot ce am scris despre izolare a fost cât se poate de natural, asta dacă natura mea între timp nu s-a schimbat … și când îi povesteam unei amice despre măsurile luate în lupta cu virusul cum că în ziar fusese o listă de 10 puncte: stați în casă, spălați mâinile, dezinfectați, purtați mască, purtați mănuși, la punctul al 8-lea al listei scria: plecați pe insule, nu era o glumă, ci se referea la acei oameni, de altfel majoritatea, care aveau insule private.

Când am citit am crezut că sunt în fața unui ziar sf, pe de altă partea mă ducea cu gândul la Insula de Aldous Huxley, la filmul The Island cu Scarlett Johansson, dar mai ales prin fața ochilor îmi treceau imagini ale apei turcoaz din arhipelagul insular Phi Phi unde fusese filmat The Beach, insulă pe care o vizitasem cu câteva luni în urmă, în acelați timp îmi aminteam stâncile abrupte din Legenda lânii de aur, Prospero, la fel, singur doar cu fiica lor pe o insulă, toate veneau în mintea mea ca un ropot de cai, vedeam când clar, când prin praf, ca printr-un cer înnorat al percepțiilor. Straturi peste straturi, amintiri, idei se suprapuneau pe etaje astfel că totuși puteam desluși imaginea de ansamblu a acestor amestecuri la fel cum cu ani în urmă la ora 5 dimineața mă trezisem brusc într-o cameră rece, albă, într-un așternut imaculat care nu era al meu și pentru câteva secunde respirația mi se oprise să reseteze ceea ce mi se întâmpla, iar când am tras draperia în față ochilor apăruse un bloc de locuințe pe 10 niveluri care m-a marcat pe viață. Oamenii erau la fel ca acum împrăștiați prin camere, singuri, separați, izolați de ziduri și întuneric, becuri, țigări se aprindeau, se stingeau, când într-o cameră, când în alta, când pe un balcon, când pe altul, nu știam unde să mă uit mai repede, în fiecare cuib se întâmpla ceva și asta se chema viață. Oameni adormiți, dezorientați, îmbrăcați sumar își întindeau brațele la ferestre ca un fel de eliberare din somnul care-i țintuise la pat ore bune, era un spectacol de nedescris, începea ieșirea din chingile nopții. Auzeam și vedem cele mai mici detalii, intrasem în burta unei mame universale la ora când noaptea însăși se chinuia să rămână vie, puteam vedea tot, firimiturile pe mese, mustățile gândacilor, auzeam tutunul cum se făcea scrum în mâinile pripite încă de somn, chiar foile destinului care se răsfoiau de la sine le auzeam cum trosneau. Blocul mi se părea straniu și foarte cenușiu, ars deja, știut, cunoscut, nimeni nu mai putea adăuga ceva, era sărăcia completă. Un oftat general se auzea pe fond, un zgomot surd al orașului, o naștere continuă, o durere continuă. Acum, eram bine, la locul meu și chiar a doua zi aveam să văd vecinul care-și încărcase mașina cu bagaje pentru că pleca la casa de pe insulă, mi-a făcut cu mâna și mi-a spus: Mergem pe insulă!

Când ai o insulă proprietate privată ai și privilegiul de-a fi și regizorul ei, numai că insula în condițiile actuale ale existenței mele este casa și mai exact camera mea care a devenit pe nepregătite o permanentă piesă de teatru de pus în scenă, niciodată terminată. Nimic nu este limitat, deși casa e făcută din elemente tangibile, distructibile, totul poate fi revizuit, îmbunătățit, chiar îmblânzit. Nu e cine știe ce fast sau ceremonie să renunți la tine, dimpotrivă am căutat chiar un cuvânt defavorabil, peiorativ dar nu l-am găsit, m-am mulțumit cu cioburile, spărturile din mine care nu sunt de negat, dimpotrivă.

Realitatea e oricum spartă, nu de ieri de azi, și chiar nu interesează pe nimeni de frântura de carne care stă agățată la un balcon sau răstignită pe o canapea la un laptop. Vă spun sigur pentru că nici pe mine nu mă interesa cine sunt acei oameni, ce fac, ce mănâncă, unde se duc, ce lucrează, dacă au bani suficienți, dacă au copii, blocul a fost revelația unui focar. Un focar cu tot ce presupune, bune, rele, mai ales mizerie, microbi, pentru că nu, viața din microbi începe, la ora 5 dimineața acest foc pâlpâia încet, încet, până când soarele s-a ridicat și corpurile odată cu el.

Am vizitat multe insule mai ales în Thailanda, erau excursii la orice oră din zi până spre seară, în grup, private, cu mâncare, fără, cu barcă de lemn, cu motor, cu ghid sau fără, pentru toate capriciile. În prima zi când am ajuns totul părea mirific, camera era drăguță, dar ce era inimaginabil erau valurile, se auzeau calme și, Dumnezeule…, parcă strigau, te chemau și-n mintea mea marea nu era decât o femeie planetară care făcea semn cu degetele să vin. Imediat lângă întrerupător era planul de incendiu, mi-am aruncat o privire pentru că părea diferit față de ce știam, și într-adevăr așa era, era un plan pe culoarea albastră pentru tsunami. M-am gândit că nu degeaba au pus planul și caut pe telefon: Krabi tsunami, și dintr-o dată apar fotografii devastatoare în articole pe care scria: Krabi 5000 morți. Instrucțiunile spuneam că putem dormi liniștiți deoarece față de anul cu pricina acum este o alarmă care cu 2 ore înainte va suna și toți turiștii vor fi îndrumați vocal prin difuzoarele din copaci să se strângă la punctul indicat de ei pe hartă, mai mult de atât erau asigurări că viluța în care stăteam nu mai era cea originală luată de apă ci fusese ridicată pe un postament de câțiva metri, pentru că așa cum reieșea din știrile pe care le răsfoisem muriseră doar cei de pe plaje, iar viluța era cât se poate de pe plajă, ce e drept se observa renovarea cu ochiul liber atât cât să te salvezi și eventual să te urci în primul palmier. Lăsând gluma de-o parte, prima noapte nu am dormit, am stat și am ascultat marea, care, repet, pentru că e de repetat, valurile erau parcă niște copii fără mamă care încercau să te păcălească că sunt hămesit și să le dai de mâncare, în fond ele erau cât se poate de bine prinse de rochia ei. Sunetul mării era frânt și totodată un ansamblu de spărturi, morbid, ca o jale, ca un chin, valurile parcă voiau să se desprindă să vină să te ia. Am adormit pe acest fond muzical, trist al unui cortegiu care nu se mai termina, învinsă de oboseală, a doua zi m-am trezit cu o torță strălucitoare în cameră, care la fel, și ea se rupea pe toți pereții, prin oglindă, pe gresie, din toate colțurile veneau reflexii. Valurile erau calme, însă ziua nu se mai auzeau așa de bine, de unde cred că marea doar noaptea plânge.

Nu era cazul să arunc cu pietre, doar cei slabi aruncă cu pietre, și e suficient să faci gestul numai în minte, din dorințe meschine, pofte scuzabile, simple, pofta de-a avea ce are altul, pofta de-a fi ce este altul, și atunci ori iei cu forța, ori distrugi. Tot ce-mi doream era să ies pe plaja din în fața casei, ceea ce am și făcut, dar nu ca să înfrunt, nici vorbă, eram în fața acestei imensități copleșită din prima secundă, voiam să fiu mai aproape, să ne înțelegem, să facem un pact. La fel cum trebuie în clipa de față să ajung la un consens cu nesfârșita mea cameră… Dacă la mare la ora când soarele răsare sunt negreșit printre primii pe plajă, din nu știu ce amestec de nebunie, curiozitate, grijă, cu o pungă de plastic în buzunar să adun scoici, melci, corali sau cine știe ce alte rămășițe din miezul ei de ființă scuipate peste noapte, în fiecare zi sunt inepuizabilă în bizareria mea de-a vedea ce-au mai adus valurile și de-a aduna ca și cum mi s-ar cuveni tot numai mie, în cameră am aceeași fixație pe care la fel nu o pot doborî, mă trezesc la fel de matinal și cu aceeași dorință stranie de-a cunoaște ce-mi mai rezervă foile. Pur și simplu le privesc cum privesc valurile, documentul word merge scroll up and down până găsesc ceva, de obicei mă atașez de scoici mici, le întorc pe toate părțile, îmi spun în gând culorile, încerc să-i găsesc o utilizare, spăl nisipul la fel ca pe amintiri, până la prânz „obiectul” luminează.

Întotdeauna corpul trebuie să fie educat din propriile corzi. Așa cum chitara este acordată să sune bine și corpul trebuie strâns, ciupit, încercat, întors din drum. Am avut chitară și știu cum este, peste noapte corzile se lăsau, șuruburile se slăbeau și a doua zi trebuiau ajustate din nou, asta ar fi și singura problemă, că trebuie s-o iau de la capăt, însă cu bucuria că instrumentul nou apărut în cameră e în mâna mea și tonurile lui le pot aduce la înălțimea de altădată.

Sonoritatea nu este altceva decât armonia a trei sunete date de cameră, omul din ea și lumea de afară. Trei voci reduse la una sublimă. Da, veți spune, camera nu e ființă. Camera este o prezență, are o voce a zidurilor, ca un suspin de prunc, o forță ciudată care atrage și mai ales se deplasează prin toate cotloanele, prin toate conductele, o simți prin ungherele minții, de la creștet până la degetele picioarelor, face totul vraiște, pe mine mă găsește oriunde, dacă faceți liniște în casă veți observa că are un sunet subtil, tăcerea specifică acelui cuvântul după toată lumea tânjește: acasă! Nu se poate confunda cu nimic și îl iau în calcul tocmai pentru că face echilibrul, este pe celălalt taler alături de forfota orașului, omul la mijloc ia din ambele părți și aduce și el partea lui de vină. Camera e plină de sevă, se vede prin ea cum se văd venele și sângele care pulsează prin mâna strânsă de garou. Și eu la fel, cu cât sunt mai strânsă de pereți cu atât se vede mai mult din mine.

Mai mult de atât, de la o vreme parcă sunt un ghimpe în propria casă, am impresia că nu-i fac bine, nu știu care pe care se anexează, ea împiedică mișcarea și cu toate astea mă mișc foarte mult într-un spațiu fără sfârșit. Locuiesc de fapt într-un atelier meșteșugăresc, mi-am adus la București chiar și jucăriile vechi pe care le țineam la casa bunicilor, am tot timpul ceva de făcut, lipesc, montez, nu doar păpușile stricate le readuc la viață, chiar pe mine, odată cu ele. După care aranjez jucăriile pe un raft special pentru aceste lucruri înviorate, însănătoșite, așa cum am cărțile, paharele într-o ordine deplină, ordinea aceea a singurătății, îi cunosc sunetul și-mi place.

Corpul trebuie să fie educat din propriile sfori, în sensul că de câte ori se ducea spre ieșire trebuie să-l trag spre scenă, viața s-a mutat pe această scenă. Și ca să fiu sinceră este mai mult de atât, era un podium, un vârf, doar al meu.

Îmi spun, privind pereții, tavanul alb, încăpător: „niciun rege adevărat nu începe război”, privesc această culoare a laptelui căreia îmi vine să-i mărturisesc tot, credințe și mai ales necredințe. Prima propoziție care mi-a venit în minte de pe urma acestui mic test: Nu am încredere în oameni. Mă autoîncurajez și-mi spun că e defect profesional, sunt setată să verific, asta e munca mea silnică, să verific legi, să le suprapun pe o speță, iar la final rezultatul să fie același, între timp totul a devenit rutină, un fel de desen tehnic, verific egalități până coincid. Încadrarea trebuie făcută perfect, la fel cum stau acum întinsă în pat cu bucuria maximă că mă încadrez pe forma tavanului.

Camera e o mare devoratoare turmă de lei, frumoasă, cuminte, umbrele se desfac ca niște coame superbe pe toți pereții, și eu și ea avem aceeași sămânță de solitarism, nu știu care în cine se sădește, încă ne pândim. Ies din nou pe balcon și privesc iarăși strada. Degeaba crește iarba dacă nu o calcă nimeni în picioare. Am privilegiul de-a fi singură și cu acest prilej mai văd câmpuri de viță de vie, lanuri de grâu, păduri, râuri, mări, sunt pe cale să descopăr un continent căruia îi voi da numele meu, am atras deja invidii cu această insulă care sunt.

(foto din arhiva personală)