Exuvii pe covor

Motto: „Arta reprezintă, în fond, expresia unui regret.” – Constantin Noica.

*

Cât de mult putem regreta astfel că nu ne oprim toată viața, viața în sine devine un regret, un cocon în ai cărui pereți suntem zi de zi, respirăm prin ei, îi colorăm cu emoții, sentimente, apoi apare igrasia, tencuiala se duce, iar văruim, iar colorăm, până când obosim și ne facem tot una cu pereții, ne absorbim în ei, în propriul imens regret din care nu mai răzbatem. Doar o mână deasupra apei se vede în zare, dar nimeni nu riscă nimic. În acestă sărmană ființă suspectată că ar fi totuși acolo în lumea ei – pasaj subteran unde nici morții nu coboară, tristețile ca niște arătări venite din alte lumi, interioare, desigur, își ling rănile una lângă alta, ba mai mult, se mușcă între ele. Regretele, acești avortoni, aceste vise măcinate. Regretele aceste valuri care nu ajung la mal, niciodată sparte, spumegate. Poți aduce oameni sau nu, coconul e doar al tău, corpul tău, din care nimeni nu aude nimic. Regrets only scrie pe invitații, dacă nu răspunzi, tăcerea înseamnă da, da, vin. Întotdeauna tăcerea înseamnă da.

*

Se întâmplă să te abați de la destinul tău un timp, dar apoi sunete, trâmbițe, ieși scos din lanul de porumb cu fluierul. Ai furat? Întreabă paznicul. Doar câțiva știuleți. Bine atunci, du-te acasă și să nu mai furi. Când furi te simți liber. Când minți te simți liber. Multele constrângeri dăunează animalului din noi.

*

Animalul fură și face sex de foame, conștiința vine în planul doi, după ce ai săvârșit ilegalitatea. Până la urmă, acest: a-ți însuși pe nedrept, e natural, conștiința nu inhibă instinctul. Dacă, mort de foame, treci pe lângă un măr plin de fructe, nu ridici mâna să ei? Ba da, conștiința doarme când îți e foame. Animalul din noi domină tot. Rațiunea, cu politețea ei doar îl scuză.

*

Există un program: Life, unde pe un hectar de pădure, îngrădit, fără animale periculoase, cu un râu în interior, cu tot felul de ustensile la îndemână, legume, pomi fructiferi, un adevărat Rai, erau închiși tot soiul de oameni, tinere, tineri, adulți, bătrâni, familii. Trebuiau să-și facă adăposturi și să-și procure hrană vreme de-o lună. Ce-am făcut eu: am ajutat din prima zi o bătrână, am făcut coliba, am mâncat pește fiert, apoi a trecut un bărbat singur, mi-a zis să vin la casa lui, mult mai spațioasă și cu multă hrană, dar i-am zis să vină el la noi și a venit, încet, încet, ne-a ajutat să aveam o situație frumoasă. Însă eu am fost singura care am picat testul, bătrâna a trecut pentru că ea s-a ajutat de noi asigurându-și viața, bărbatul la fel își găsise femelă, iar eu am ținut viața pe loc, am hrănit o bătrână în loc să fac un copil. Rolul meu de la natură ca femeie adultă a eșuat. Mi s-a spus: nu ai perspectiva vieții, ai perspectiva morții. Nu investiți în moarte! Striga aplicația.

*

Majoritatea prietenilor mei au poze vorbind la microfon sau cel puțin sunt așezați cuminți pe o scenă sau la o tribună, în fotografiile pe care le văd, stând la rând să spună ceva. Majoritatea prietenilor mei au de spus ceva lumii, sunt pe podiumuri, în lumina reflectoarelor, probabil că doar așa mai mușamalizează din ceea ce cred cu adevărat despre ei.

*

Ce e în mine nu răzbate, în pădurile dese razele nu ajung la sol, acolo nu cresc nici flori, nici iarbă, cresc mușchi după care vă puteți ghida să găsiți punctele cardinale, altfel spus, în mine nu nu mă rătăcesc niciodată. Aici se dezvoltă specii bioluminiscente, incapabile să ia lumina din exterior, corpurile lor secretă o substanță numită luciferină, pe care mulți poeți o conțin și ei.

*

Mintea merge în linie dreaptă, fie că te afli pe o autostradă care nu mai știi unde duce, după ce vreme de câteva zile ai poposit la destinația dorită, mintea continuă să meargă înainte, chiar dacă acel mic concediu s-a terminat și ești nevoit să te întorci anul viitor vei reveni să continui drumul. Fie te afli pe un coridor de spital, găsești numărul camerei unde este ruda bolnavă, dar într-o pauză ieși pe hol și te duci până la capăt, acolo unde e o fereastră mereu îngustă și care mereu dă în curtea interioară, ca și cum priveliștea din spital dă mereu înapoi în tine.

*

Dacă poezia moare, ce rămâne? Omida niciodată fluture, iarna niciodată vara, anotimpurile mor și ele pălite de frigul realității. Poezia încălzește, face dragoste, are idei, merge în pădure, culege flori, revine mereu acasă, e foarte cuminte.

*

Singurul război care contează este al meu cu mine.

*

Noi – este un concept, noi doi, eu și cu el, nimeni altcineva. Corpul este imperios sufletului și invers, două entități insurmontabile, de ce s-ar lupta? Nu e prea târziu să înțelegem că tot ce căutăm este sufletul, acest mic mare paradis care se află adânc înfipt în noi. Și culmea este că aceste căutări încep când realizezi că nu-l mai ai sau cel puțin l-ai pierdut. În momente de sațietate el este cumva întins ca un cer înstelat deasupra ființei atât de aproape că nu-l sesizezi. Poate că ziua când începem să-l căutăm este prima zi a vieții sau poate că mai târziu căutăm acel moment zero al ființei ca pe un Paradis mult râvnit și la care nu avem acces deși e prins în ace de corpul nostru.

*

De la utopie la distopie nu e decât un telefon închis. Planurile paradisiace trec Styxul acolo unde se sinucid.

*

Între noi nu mai era iubire, ci servitute. Clovni, râsete indecente, lovituri în numele iubirii, toate astea au adus rugina.

*

Adevărul e incompatibil cu iubirea (Aldous Huxley, Minunata lume nouă).

De la utopie la distopie în mai puțin de câteva veacuri, de la planurile aproape paradisiace la adevărul crud al zilelor noastre. Cel mai mult mi-a plăcut: Adevărul e incompatibil cu iubirea, desigur știam că iubirea e utopie pură.

*

Eternity out of service.

*

De la utopia Facebook distopie, doar un veac.

Acel Paradis la care visa toată lumea, cu flori, pisici și tot felul de animale de companie, piese de teatru, prieteni noi care te întrebau ce faci, cum te simți, când priveai lista de câteva sute respirai ușurat, nu sunt singur, atâția oameni în jur cu care se putea împărți un apus sau răsărit, o plimbare pe plajă sau o drumeție montană, toate astea s-au vrut, proiect eșuat. În lista mea de 400 de amici mai sunt câțiva care postează drumeții, poeme, cărți, glume, restul, o parte vorbesc la microfon și altă parte înjură. Suport multe, am văzut multe mizerii la viața mea, cai morți plini de viermi, muște în mâncare, suport, dar nu suport un om care vorbește urât, care jignește. Ei bine, aceștia îmi provoacă sila cea mai mare.