Explozii

Amintirile sunt ca rufele murdare, le strângi toată săptămâna într-un coș de nuiele, aerisit, nu e bine nici să putrezească, le mai lași la dospit, le mai întorci, le mai privești cum lâncezesc lamentabile, mai iei una care ți se pare curată, mai arunci alta, până când într-o zi te hotărăști să le speli sau mai rău, să le albești. Exact așa, toate la grămadă, albe, negre sau colorate…

Am călătorit de multe ori pe autostrada București-Constanța, dar niciodată în trecut. În clipa de față soarele timid și melancolic de primăvară îmi cade direct pe față, deranjant, acest lucru  ar prevesti că în mintea mea începe un mic spectacol, cortina e deja trasă, reflectorul aprins.

În diminețile când mă trezesc foarte devreme nu mă pot privi în oglindă, puținele raze rămase în priviri sunt scurte, acute, înțepătoare, stânjenitoare, la fel ca acum. Căldura se așterne pe față într-un joc continuu cu pielea, ca o ființă vie, ca o bacterie care încearcă să mănânce din mine. Uneori în lunile martie, aprilie la primele raze fac un fel de idiosincrazie, o urticarie formată din zeci poate chiar sute de puncte mici și roșii care se mișcă straniu pe corp de la glezne la piept, într-un du-te vino neobișnuit, cu frisoane, ca un stol format din zeci poate chiar sute de păsări care nu se hotărăște în ce lan să aterizeze. Iritația la nivelul epidermei planează în toate părțile corpului. De altfel nu pot folosi niciun tratament, nicio cremă nu calmează congestia pentru că se mișcă permanent și nu se poate stabiliza. Nu-mi rămâne decât să aștept câteva săptămâni, încâlcită în acest exatem până pielea se obișnuiește cu soarele, după care toată vara sunt bine, erupțiile dispar de la sine. Îmi era teamă să nu înceapă chiar acum când pornisem la drum pe această autostradă eflorescentă din ce în ce, nou vopsită, cu parapete de-o parte și de-alta de un verde-mugure, proaspăt spre.

Călătoream mereu pe drumuri lungi, atât de lungi încât niciodată nu le prevedeam finalul,  călătoream mai ales pentru că niciodată nu ajungeam, mai mult fugeam de mine și ce e era mai rău era că presimțeam că nu mă voi găsi niciodată. Câte distanțe aș fi parcurs nu făceam decât să mă învârt în jurul propriul corp fără să găsesc un drum accesibil pe care s-o iau măcar pe jos. Eram consolată demult cu ideea fără capăt, amica mea Mihaela făcea asta de ani buni și chiar mult mai des decât mine, ea pleca la fiecare sfârșit de săptămână din București, de obicei la Turda la salină sau la Hunedoara dar și în alte țări. Îmi spunea că o relaxează condusul și că-i plăcea să-și ducă iubitul în locuri inedite unde el nu fusese, și, probabil, odată cu descoperirea noilor continente se mai descoperea și pe ea.

Exploziile cutanate semănau într-un fel cu amintirile, înfometate de carne, de ros creier, nu le puteam localiza, nu le puteam trata, mai ales că și ele mă treceau printr-o succesiune de tremurături.

Dar cel mai mult mă deranja zgomotul de fond al unor amintiri pe moarte, care se zbăteau în imaginația mea precum mormolocii rămași pe uscat, semăna perfect cu sunetul frigiderul atunci când rămâne gol, gol ca o cutie craniană care a uitat, și acest zgomot îl port zi de zi, inevitabil, cu mine oriunde aș merge. Amintirilor nu le pasă cu tu mergi la serviciu sau în concediu, nu, ele sunt acolo zdrăngănitoare și, dacă nu faci ceva, riști să-ți strice ziua.

 Și contrar luminii care-mi venea pe față aveam ochii acoperiți de-o pătură neagră: neputință și bătrânețe, amândouă prinse una de alta ca zalele AND-ului și pe măsură ce înaintam ele înviau parcă dintr-un somn milenar, recrudescent.

În viteza mașinii lăsam în urmă casele care se nășteau una din alta, copacii aliniați de-a lungul acestui cordon ombilical – autostrada, care mă trăgea spre casă mai mult  decât orice cuvânt sau îmbrățișare. Părăseam livezile, plantațiile, pe care de altfel nu le vedeam dar le presupuneam căldura, mirosul, aruncam din mers ca pe mucurile de țigări, angajamente, dureri, momeli, ani, bandaje, promisiunile se duceau la propriu în vânt, și-mi tot făceam loc cât mai în mine, fără să arunc o privire, fără să mă intereseze prin ce localități trec, cum se numesc sau cel fel de oamenii locuiesc pe aici pentru că nu aveam de gând vreodată să refac cioburile acestei vitrine mate, sparte – priveliștea. Purificator, chiar ascetic, retrasă în mine dar nu austeră. Ca un copil bolnav, cu nasul plin de mucozități și cu urechile înfundate care nu merge la școală și privește în gol pe geam cum colegii se duc, se tot duc, toxicitatea se ducea și ea. Inocența mereu protejează. Deși mergeam numai înainte și toate indicatoarele arătau spre Constanța parcă nici nu mă urcasem în mașină, eram în trecut încă la mulți kilometri și de mine, nu mă ajunsesem nici măcar din urmă și paradoxal timpul trecuse foarte repede. Trecutul, acest inchizitor aspru care mă ținea pe loc și nu se amețea de la nicio băutură oricâte amintiri i-aș fi turnat, ținea la delir ca un bețiv obișnuit cu licori spirtoase. Deși, nu era deloc în câmpul vizual el exista în mintea mea ca un copil decedat la al cărui mormânt mama se duce zi de zi și-i spune povești.

M-am trezit în fața unei bariere la întâlnirea cu calea ferată unde trebuia să opresc obligatoriu. Intram în oraș. Un oraș necunoscut, apatic, fără curaj, aproape rușinos, rușinat, într-un stadiu incipient de dezvoltare, părea un fel de plantă  anemică care din lipsa luminii creștea încet în ochii mei sau nu creștea, mai de grabă, stagna. Mă simțeam de parcă nu părăsisem Bucureștiul deloc, eram în camera mea, între zidurile reci și totuși atât de inextricabil înrudite, injectată și dozată zilnic de izolarea lor. Tot drumul am cărat acești pereți, nu am văzut și nu am auzit nimic în jur,  în acest larvar cuboid imaginar am călătorit în tihnă până la barieră. Precum pasărea Simorgh, cumva înaripată zburam cu mașina, puteam căra și-un elefant sau balenă, dar preferam ziduri, mai ales recluziunea lor, totuși aveam chip uman, tandră, amabilă și fără echivoc femeie, uneam fără doar și poate cerul cu pământul. Și într-adevăr în spațiul în care mă aflam nu eram numai eu, eram esența a zeci poate chiar sute de femei care doriseră să plece la mare și nu avuseseră curajul să-și părăsească cuiburile. Tiptil, fără sunet sau miros, fără să eman vreo teamă, pe neanunțate, ca o probă de verificare a cunoștințelor mă îndreptam categoric spre casă.

La barieră erau multe refugii, parcări, terase, puteam staționa oriunde să beau un espresso, însă exploziile amintirilor acționau mai ales pe piciorul drept spre accelerație. Nu aveam să fac niciun popas, refuzam toate ispitele, nicio piesă de puzzle nu aveam să reconstitui din toate aceste locuri. Niciodată nu-mi plăcuse să văd maci ricoșând brusc din crăpăturile asfaltului, dintre pietre sau mai ales dintre șinele de tren, imaginea lor roșie, zveltă în locuri sterpe îmi pare mai mult sacrificiu, sacrilegiu și mă întristează de fiecare dată. Mai mult un regret, o neînțelegere cu mine, o amărăciune precum seva frunzelor pe care o gustasem cândva. Și macii-mi păreau mai mult cruci decât flori. Un fel de săgeți care plecau din piepturi seci de îndrăgostiți care zăceau răpuși, terminați, ca după un război.

Oglinda retrovizoare se regla automat în trei poziții diferite, niciodată cum aveam nevoie, mi-ar fi plăcut să văd drumul mai jos, la nivelul la care eram și eu, numai că viziunea pe care mi-o oferea era ceva mai sus, spre cer, cumva tot ce lăsam în spate urca, tot urca într-un spațiu pe care  nu-l puteam atinge nicicum și de aici senzația că nu ating pământul.

Până la urmă totul era o mizerie, un amalgam de mașini, camioane, tiruri, utilitare, claxoanele îmi perforaseră liniștea, odată cu ea călătoria în trecut. Luam cu mine tot acest zgomot, aerul rece care venea dinspre geamul deschis și mai ales pe tine, cititor, care te-ai așezat din prima pe scaunul din dreapta, fără să știi unde te duc, fără să pricepi mare lucru și care tot drumul ai stat cuminte, fără să întrebi, fără să îți fie sete sau să vomiți. Ajungem în curând. Un alt indicator pe care scrie Constanța, în curând ajungem acasă și vei vedea unde locuiesc. Asta voiai?  Din păcate am o altă explozie, de data asta la roată dreapta-față, te voi lăsa chiar aici în fața acestui câmp larg, deschis, prevestitorul unei zile lungi căreia nu-i vezi finalul. Oricine și-ar dori așa peisaj, tot ce pot să spun e că trebuie să mergi în aval, cu literele deodată. În curând am să-ți hotărăsc înfățișarea, felul de-a fi, dacă furtunile nu te vor schimba și mi te potrivești mă voi întoarce să te iau, asta în cazul în care nu te descompui și nu izbucnești și tu de nicăieri ca arderea internă a acelei flori sângerânde de lângă carosabil.

Nu știu de ce, dragă cititorule, stai mereu la drumul mare, ca un hoț gata să înhați ce este mai bun. Ei bine, de data asta nu ai câștigat, ești jos, în praf, prin oglindă văd cum te scuturi. Ești destul de șifonat, îmi pare rău, viața viitoare va fi mai bine!

Ar fi ieșit o carte interesantă, Înțelepciunea la drumul mare sau Inimile de pe marginea drumului, dezvelind alături de mine tot ce ai îndurat în trecut, în trecutul tău exigibil care acum își cerea datoria. Tot felul de frici, tribulații, schisme, aglutinări și separări ești nevoit să le scoți la numărat. Știu e greu, de aceea poate ai preferat să te mai pierzi puțin pe drumuri cu mine. Ce poate fi în capul tău dacă citești un text cu numele Explozii? Știu că nu mare lucru și poate tocmai de asta îmi placi, fiindcă te arunci cu ochii închiși și cu încredere în mine. Am avut grijă să merg încet, să nu te dau cu capul de parbriz, oricum aveam airbag, te-aș fi protejat indirect, din procesul tehnologic al mașinii.

Știu că nu ai citi nimic până acum și că aștepți, îmi cer scuze, asta e povestea, răbufnirea, fulminația sau cum vrei să-i zici, te poți cățăra:

Am avut un iubit care locuia într-o casă spațioasă, cel mai mult îmi plăceau ferestrele care dădeau spre grădină, înalte cât peretele, astfel că de pe canapea frumusețea ei se revărsa și-n interior indiferent de anotimp ca o primăvară. Din pricina copacilor lumina intra dezintegrată, spartă ca o scoică, și chiar dacă mergeam pe dușumea simțeam cioburile ei cum mă încălzeau. Era încântător. Preferam să-mi petrec timpul cu el aici decât în dormitor, dormitorul era și el luminos, dar nu avea acel joc de umbre, nu avea nimic pe pereți, nici mobilă, doar un pat și coșul de rufe. Îl văzusem de câteva ori cum se dezbrăca și-și arunca cămașa mult adorată fără milă, fără regret chiar cu forță ca pe-o minge de volei direct la țintă, dar nu gestul în sine îmi dădea bătăi de cap ci coșul plin de rufe murdare pe care-l vedeam pe orice parte aș fi dormit și cu ochii minții. L-am dus de câteva ori în baie, dar era prea departe pentru năravurile lui. Poate că mă obișnuiam până la urmă, dar mai avea o deprindere dobândită chiar de când mă cunoscuse, în pat, când îmi era lumea mai dragă, își punea mâna sub cap, privea în tavan și mă întreba de alți iubiți, tot felul de întrebări care cu timpul deveniseră din ce în ce mai intime, mai jegoase, mai nedemne. Fusesem, prin urmare, nevoită să dezvălui și să râcâi cu bețigașul în coșul meu de gunoi chiar acolo unde era permisă orice călătorie dar nu asta. Spiritul nud al camerei devenise deodată o cloacă, iar el pe zi ce trecea se ducea prin același canal urât mirositor laolaltă cu ceilalți.       

Dacă pe drum am luat un pasager clandestin nu e vina mea, aproape s-a urcat din mers, nu se pune că l-am înșelat, sper să nu spună nimic, dar pentru maximă siguranță l-am dat jos pe la jumătatea textului, cu milă și puțină mâncare. Oricum nu avea ce să caute în viața mea, era precum personajul acela anost, imberb, improbabil care moare pe la jumătatea filmului și nimeni nu bagă de seamă.

Totul s-a întâmplat între o înghițitură de cola și două pop-corn, în acele secunde când clipești și papilele gustative sunt păcălite de pișcăturile băuturii carbogazoase sau de caramelul foarte dulce, de-acum crocant, lipit de porumbul expandat. Și amintirile pot păți astfel de trucuri, să mai adaugi de la tine puțin zahăr…

(sursa foto: imj.org.il/en/collections/537726)