Exodul

Îmi întorc copilăria acasă după mulți ani printre străini.

Un exod greu de pornit și greu de îndrumat al amintirilor. Unele dintre ele au reușit să treacă, altele au murit și au rămas pe țărm. Imaginea tristă și dezolantă a propriei neputințe: nu pot salva tot. Amintirile, de fapt, se salvează singure, eu doar le port, nu pot fi învinovățită de vreo alegere. Nu pot salva tot, nici Dumnezeu nu poate, fără a avea vreun păcat. Unele au hainele zdrențuite, altele sunt lustruite, și chiar dacă unele sunt jerpelite nu înseamnă că sunt mai vechi, dimpotrivă, se pare că cu cât mi-au revenit în memorie cu atât s-au împrospătat și hainele lor strălucesc. Principiul după care se înviorează și se reînnoiesc este al refolosirii, al recuperării de fiecare dată de la moarte, al reciclării. Și cu cât am salvat una de la iminenta prăbușire cu atât a devenit mai puternică.

De altfel, învierea te face mai puternic.

Amintirile sunt cea mai rămas din mine din ce-am fost odată, incredibil, din mine nu au mai rămas decât urme moleculare într-un craniu supus prea multor interacțiuni. Ele sunt netrasferabile și nevandabile, numai de mine știute, într-un fel mă redeșteaptă. Citeam undeva că memoria și indirect amintirile stocate în creierul uman sunt niște proteine și ca în orice proces chimic ele interacționează, în chimie există așa numitul efectul cuștii, unde molecula nu are tendința de-a se purta de sine stătătoare ci are tendința de-a ieși din solvent și de-a se amesteca, o singură nouă moleculă adusă creează un mic haos. Poate părea amuzant dar amintirea așa și face, când se declanșează și-i aduci ceva nou, eu știu, un gând nou, de genul: ce-ar fi dacă s-ar mai întâmpla o dată asta, deja e confuzie și dezordine.  Relația cu o amintire este precum relația cu un prieten, dacă-l frecventezi el este prezent, prinde strat și pojghiță în viața ta, dacă nu gheața se topește și se face tot una cu restul, nu-l mai poți delimita. Și când mi-a răsărit ideea: Plec acasă, deodată eram doar un loc uscat,  care permitea doar clopotelor să se audă, exact ca într-o zi obișnuită când clopotnița bisericii oprește oamenii din drum și toți se întreabă ce s-a întâmplat și nimeni nu știe, și-atunci toți se duc spre lăcașul sfânt. De la o vreme ele bat singure, aproape fără oprire, adunând din toate colțurile părți din mine pe care le-am lăsat de-a lungul anilor. În rest, nimic, în astfel de pustiu sălășluiesc aducerile aminte. O căldură ca o febră interioară deteriorează carnea, oasele, iar ele se ascund pe unde pot, la umbre iluzorii, pentru că în acest deșert oazele sunt rare, dar odată găsite unele își revin.

Am senzația stranie că sunt un șantier mereu în lucru, că în mine lucrează fără încetare aceste memorii ajutate de câțiva muncitori, unele ridică ziduri, altele erodează și apoi a doua zi o iau de la capăt până reușesc să le păcălesc. Când am spus: Plec acasă, unele amintiri au venit spontan ca niște copii liniștiți și s-au așezat în cuiburi, altele au venit călare, voievodale, triumfale, altele se târăsc și culmea este că exact pe cele pe care vreau eu să le iau nu vin, trebuie să le dezgrop, să le iau cu forța.

Ce rămâne din toate astea?

Panorama se întrevede ca o epidemie de libertate, când  toate amintirile fug să se scalde. Și eu! Și eu! Un cor de bucurie. Apoi iar pe drum, alți ani, alt pustiu, altă selecție. Întorc capul în lamentabila mea tăcere și îmi dau seama că nu le mai pot căra, am obosit. Atâta timp cât amintirile erau vii se cărau singure, pe picioarele lor, dar moarte nu pot: nu pot salva tot.

Moartea se așază în viața mea, tăcută, firavă, ca o fetiță cuminte abandonată, murdară, pe care o iau acasă și pe care o îngrijesc până se face mare, frumoasă, puternică. Mă gândesc că la bătrânețe o să aibă grija de mine, așa cum știe ea mai bine.

Amintirile se atașează de corp încă de timpuriu și pe măsură ce înaintezi în vârstă ele se adună și tot se adună, la fel ca în exodul biblic, evreilor îndrumați de Moise (cel scos din apă) li s-au mai alăturat și *felurite neamuri și animale în cei 40 de ani în deșert. Moise, aici, ca un corp comun, nu alungă pe nimeni, are grijă de toți, precum un râu care udă tot ce-i iese în cale. Și într-o zi m-am trezit că amintirile mă trag spre casă, așa cum fac multe animale, ele știu singure drumul de întoarcere. Așa cum și profetul era atras spre un loc bun pentru casă, mă trag spre un loc unde să le depun, precum peștele icrele, la un loc sigur, și unde dacă nu la casa unde am copilărit. Până la urmă, detaliile în exces simplifică, pentru că duc inevitabil la acea banalitate cu care suntem extrem de obișnuiți încât amorțesc simțurile, viziunea. Cum ar fi să descrii bucătăria unui om, căni, cănuțe, farfurii, farfuriuțe, la fel amintirile…

Interiorul și exteriorul se sabotează zi de zi, își pun capcane, se otrăvesc reciproc, undeva altundeva decât pe corp. Toate reprimările, înfrângerile, micile victorii de cartier, care nu ies în față, fără curaj, modeste, anorexice, sunt și ele uitate și catalogate la sfârșitul zilei cu o grimasă în colțul gurii, un zâmbet trecător. Corpul e asfixiat, un fum negru și de netrecut se lasă peste el, nu știi clar ce se întâmplă acolo toată ziua, cine pe cine învinge, doar fumul, fumul negru cucerește. A doua zi alte arderi, alte explozii, alt fum. Cum să mai respirăm așa slabi și răpuși… devenim gângănii care fug, se retrag, devenim fragili, orice ne poate rupe. Corpul se ferește, se lasă în jos, se desprinde să se salveze, se surpă sub propria neputință, corpul își separă sufletul de trup, se împarte cum poate, se divide pentru a scăpa viu. Așa cum lemnul sfintei cruci a fost împărțit mai multor patriarhii pentru a trece cu bine toate vămile și pentru a fi ferit de o eventuală distrugere, astăzi lemnul ei aflându-se în mai multe locuri: Spania, Franța, Vatican, Israel, România (Biserica Sf. Vasile cel Mare, Calea Victoriei, București), plus alte câteva țări și corpul ar trebui să urmeze același procedeu. Crucea pe care Isus a fost răstignit a fost fărâmițată pentru protejarea ei. Nimeni nu a refăcut-o. Oare se mai poate? Oare eu? Oare amintirile se mai pot reîntregi?

Amintirile sunt deșeuri oxidante care macină dacă nu sunt curățate la timp, chiar dacă mai îmbată uneori, pentru că o dată pogorâte se comportă precum borhotul, știi totuși că acestă inutilitate trebuie aruncată.

Într-o zi te revolți împotriva ta și pleci spre locul placentar…

La bătrânețe mulți bucureșteni își părăsesc orașul și pleacă în locurile natale acolo în casele unde s-au născut și au copilărit, chiar și dărăpănate, ei preferă să le renoveze decât să cumpere altele noi. Desigur, acest loc este special, plin de amintiri. Dar mai cu seamă sunt aduse și altele, tot aici, complice, în aceeași groapă abisală. Și de-acum nu doar corpul va deține aceste evocări ci și casa, este o reunificare și reîntregire a originii.

Toată viața este un exod, iar sfârșitul lui îl simțim din ce în ce mai acut când rămânem fără serviciu, la pensie. Omului, se pare, că-i place să închidă ciclul vital într-un cerc armonios.

În primii ani ai copilăriei ei s-au jucat în pământ, au simțit între degete cum este, aspru, fărâmicios, și au plecat, acum se întorc la aceeași joacă, numai că între timp viața s-a dus. Memoria acestui pământ nu i-a părăsit niciodată, mirosul acela de pământ umed imediat după ploaie nu poate fi înlocuit cu nimic, crăpătura mică pe care un bulb de floare îl făcea primăvara, la fel, doar în aceste locuri anotimpurile au fost simțite la maximum de putere.  Toată infuzia pământului trasă în nări și luată în priviri stă tot timpul în corp, nefiind nicidecum un decoct care calmează, dimpotrivă, mai mult o macerare.  Elixirul acesta inhalat se comportă ciudat, formează o pieliță pe retină, un fel de-a treia pleoapă (așa cum de altfel au unele vietăți, câini, șoimi, șerpi, pentru a vedea în adâncimi, întuneric sau de la înălțimi) care permite să vezi în trecut, mai mult, te trage mereu înapoi de unde ai plecat.

Pământul – locul creației omului devine și locul sfârșitului, nimic nou sub soare, ar spune unii, numai că acest trupesc nu-l putem căra unde am dori, cărăm doar amintirea lui, iar amintirea roade ca un parazit. Fleacurile copilăriei, un scăldat în râu, o joacă prin porumb, o pisică trasă de coadă, o înțepătură de albină, un căzut cu bicicleta, toate nimicurile acestea după o vârstă devin povești vaporoase pe care le povestim copiilor. Pentru aceste nimicuri ne întorceam, din  dorința de a retrăi momentul atingerii primilor muguri.

Mai rămân câțiva ani pe care oamenii doresc să-i petreacă acolo, la palma aceea de pământ care cândva i-a crescut. Ar fi ceva de redobândit? Poate că da, poate chiar totul. Și aproape peste noapte vedem casele renovate, curțile îngrijite, gata pentru o nouă viață.

Ce este foarte clar, că atunci când migrația începe, oricare ar fi ea, este pentru că în primul rând nu mai sunt resurse. Dar ce fel de resurse caută toți acești oameni trecuți toți de 50 de ani, cumva material realizați?  Nu cumva ei își caută propriul nucleu, izvorul acela nativ care le-a susurat toată viața în minte ca o chemare purificatoare? Am un prieten care a călătorit toată viața și a locuit numai în metropole, în zgârie-nori și acum o săptămână când l-am reîntâlnit, după mulți ani, îmi spunea cu maximă seninătate, ca și cum așa e perfect normal, că se retrage la casa părintească să cultive roșii și ceapă. Întoarcerea la origine se va face într-un fel esențial, de la supermarket la plantat legume este un regres, o involuție, nu? Să ai mâinile murdare de pământ poate că nu este așa simplu și totuși oamenii își doresc această, i-aș zice, sălbăticie. De ce și-o doresc la vârsta senectuții e poate că pe unii nu-i mai duc picioarele decât în jurul casei sau poate că statul în aer liber e mai sănătos, ocupația agricolă le omoară timpul. Oricum, că tot veni vorba, ați omorî timpul mi se pare că ucizi premeditat ce ai mai de preț, timpul tău e viața ta, nu trebuie să treacă oricum, trebuie folosit, dar asta e altă poveste.

Cât despre migrația această e ca și cum m-aș întreba de ce păsările nu rămân la tropice și se întorc iar în Nord. Ceasul intern sună la orice specie. Și ce-mi place e că dex-ul spune așa: amintire = imagine păstrată în memorie sau revenire în mintea cuiva a unui fapt, a unui lucru din trecut; e ca și cum aș deschide un folder de-acum 10 ani cu fotografii, tehnologia ne păstrează foarte bine unele amintiri stocate color undeva pe un hard disk și asta îmi prinde foarte bine. Amintirile, precum sclavii, au rolul de-a servi, muncesc, muncesc și într-o zi își dau seama că locul lor nu e acolo și ineluctabilul exod se întâmplă. Așa cum și evreii care au fost hrăniți de Dumnezeu cu mană cerească și amintirile se pot hrăni cu orice, mai ales cu ceea ce nu e uman, pentru că o amintire poate deschide un vis și așa mai departe, iar visul, cum știm, hrănește cel mai bine. Un sistem Matrioșka (de altfel, simbolul fertilității) care spune că  nimic nu e gol în interior și mai mult că este o relație mamă-făt, un cuib, care mereu scoate pui. În Biblie, la fel, toate micile povestiri de la nașterea lui Moise,  pruncul abandonat pe ape și până la găsirea unui pământ fertil formează la final marea narațiune.

Unii dintre noi nu mai dau doi bani pe amintiri, le consideră trecut, doar că trecutul cât l-ai îngropa el va ieși din pământ ca un zombi nebun care vrea să te sfâșie, e mai bine să te împaci cu trecutul, să-l iei acasă, să-l îngrijești, niciodată nu știi peste ce miracole dai, dacă-l abandonezi e ca și cum nu ți-ai abandona propriul copil care niciodată nu te va ierta, ci mai mult, e un autoabandon, abandonezi rămășițele tale care sunt încă vii în memorie și acestea nu doar că nu te vor ierta, te vor căuta special și într-o zi vor da de tine.

Deci, spre acasă: cârduri, rânduri…

(sursa foto: americanart.si.edu)