Carmen Sorescu 
Fiecare om la un moment dat se uită, poate fără să vrea, spre înălțimea ființei, acolo unde roiesc vulturii și unde este liniște și pace. Atunci când un nor se pune în fața soarelui și instinctiv ridici privirea e semnul unui disconfort cauzat de lipsa luminii, tot așa se întâmplă uneori și cu mine, tot din același neajuns – lipsa luminii, ridic privirea și accesul la propria înălțime mi se pare mai mult o pagubă, un prejudiciu, ceva care mi se cuvenea și mi-a fost luat. De la poale a fost ușor de zis: Ajung când vreau, dar când a fost să pregătesc ranița, nu știam ce am nevoie, drumul părea întortocheat, abrupt, și mereu am renunțat. Așadar, spre propriul Everest. Mereu iarnă, mereu frig, nicio schimbare de lungă durată, hrana e tot mai greu de găsit, oxigenul tot mai rarefiat, iubirile pe fugă.
*
De cele mai multe ori oamenii privesc în afară, ochii – atât de fundamentali și absolut necesari pe care-i folosim de dimineața până seara sunt responsabili de predilecția omului de-a căuta în exterior, dar așa cum spune și cuvântul, exterior nu înseamnă decât străin, depărtat, extrinsec. Tendința bizară de-a cuceri spațiu și de-a cuceri oameni este în natura noastră, omul e privat de tendința de-a se cuceri pe el însuși. Cu toate acestea sunt câțiva dintre noi care au pornirea de-a merge înapoi, dar înapoi nu ca reprimare a simțurilor, ci dimpotrivă, înapoi ca țintă și aspirație. Tot ce ține de viață este în primul rând în corp, cum facem rost de resurse pentru a ne menține viața și mai ales în viață desigur este rostul ochilor de-a căuta în jur.
Proveniența hranei spirituale se poate depista la fel de ușor ca orice altă sursă de aprovizionare, dacă știm drumul spre Carrefour sigur știm și de ce avem nevoie să rămânem vii sufletește. Din păcate puțini au curajul să privească această sursă direct în ochi, o cunoaștem/recunoaștem, dar practic fugim de ea. Toată lumea a dat măcar o dată ochi în ochi cu propriul Everest și atunci, ca și când ar fi văzut o fiară, fuge la cald și bine.
Oamenii sunt din ce în ce mai adormiți, rătăciți, acolo la granița dintre înăuntru și-n afară, nici foarte buni, nici foarte răi, nici foarte specialiști, nici foarte ridicoli, nici foarte îndrăgostiți, nici foarte apatici, nici una, nici alta, nici foarte părinți, nici chiar foarte copiii, oamenii sunt tot mai impreciși, mai nelămuriți, mai nedefiniți. Nu poți desluși nimic din această încâlcire. Personal îmi plac lucrurile clare, e ca și cum e întuneric în cameră, știu topografia camerei și merg oriunde fără să deranjez nimic, dar alteori mă dau jos din pat și bâjbâi în beznă fără a găsi ceea ce doresc, trântesc unele lucruri și-atunci nu-mi rămâne de făcut decât să caut întrerupătorul. Să fie lumină! Și… ce descopăr, oamenii sunt tot mai goi… Cine-și aprinde uneori becul din interior va avea surpriză să se vadă așa cum e, într-o nuditate acerbă care înfricoșează, de aceea la granița mediocră există totuși o saturație la care nu vrem să renunțăm. De ce? Pentru că aici nu suntem singuri, aici e toată lumea, așa trebuie, așa fac toți, asemănarea calmează.
Cum ar fi dacă inima ar fi organul văzului? Micul meu experiment a fost simplu: am mers în parc și am încercat să mă las condusă de emoții și sentimente, atunci inima mea a urmărit un stol de porumbei, un grup de copii, a tresărit când un părinte și-a lovit copilul, a ajutat un bătrân, a salvat o albină de la înec, a privit doi îndrăgostiți pe o bancă care-și împreunau mâinile, cuvintele, buzele, ca o adevărată tentativă la încetarea vieții, ei înșiși deveniseră o singură inimă chiar acolo în văzul tuturor. Am reușit să las inima să conducă înaintea creierului care, când și când, ca un copil mic, cumva atrofiat împungea prin corp expresii: Mi-e sete, mi-e foame, mi-e frig. Nimeni nu a reușit să se transforme pe o bancă în parc într-un sfânt, așa că am plecat învinsă, rușinată și m-am surprins că scuza care-mi tot venea în minte: Sunt om, nu făcea decât să mă readucă la granița mediocră acolo unde eram ca toată lumea.
Dezolant. Nimic nu dezlănțuie ceva mai îndârjit decât lipsa hranei. Poate că suferința. Suferința elimină unele simțuri. Când ne certăm cu cineva drag nu mai mâncăm cu zilele, dar asta nu înseamnă că ne face mai spirituali. Într-un fel, suferința deschide drumul spre interior, doar în aceste clipe de angoasă să ne mai punem întrebări, dar de regulă principala ocupație este ca frigiderul să fie plin. Și mai ales în România. Mie una nu-mi place să mă duc la cumpărături într-un magazin foarte mare, am motive simple, pierd timp, e aglomerat și niciodată nu știu unde sunt așezate produsele la raft, căutarea asta bezmetică îmi dă un disconfort de care nu am nevoie. Nu mă pot adapta foarte bine, e prea mare saltul pentru mine de la grădina copilăriei, unde mulți ani de zile am știut rostul fiecărei plante care stătea agățată de rădăcina ei luni de zile, la supermegahypermarket, e un pas uriaș pe care creierul nu-l acceptă și de ani buni comand online. Într-o zi am observat următoarea propoziție la categoria: Cele mai multe vânzări: Carrefour Orhideea, România, apoi urmau și alte țări. Altă dată, aflându-mă la o rudă apropiată, soțul verișoarei vine de la supermarket cu tot felul de sacoșe și dintr-una scoate o pungă de portocale, foarte bune, nemaipomenite, spunea el, și ne-a servit. După câteva minute a revenit să vadă dacă am mâncat, vă rog, serviți, am găsit portocalele etc. etc… și a început o întreagă poveste cu îmbrâncituri și cărucioare, și el desigur era un pic supărat că nu degustam fructele, după ce a plecat i-am spus verișoarei: Parcă a fost la vânătoare de mamuți. Apoi ea mi-a confirmat că avea acest obicei de care nu scăpa, să se laude cu produsele pe care el și numai el le găsea. Într-un fel, e bine, a rămas în specie, față de alții care nu se duc deloc la cumpărături.
Dezolant. Genul de vânător de portocale, prefer curajul lui Macs, care, aflându-se chiar lângă soție în autobuz, a sărit într-o stație să se ducă la prostituate, cum am aflat e că mi-a cerut niște bani împrumut să-și acopere un gol dintr-un cont comun pe care-l avea cu partenera de viață, despre Macs data viitoare.
Zgomotul atrage atenția, cum și în cazul de mai sus, entuziasmul transformat în exaltare a dus la obținerea unei victorii în ochii noștri, spre afară, fără noi lauda soțului era fără valoare. Fără exteriorizare, considerația nu există. Dar și nevoia de apreciere e umană, pentru că și eu la rândul meu voi face public acest text. De ce nu-l păstrez pentru mine? M-am scuzat literar în alte texte: Îmi plăcea să mă sărăcesc de un preaplin nedefinit.
Sunt însă multe tipuri de larme, cea mai tristă este cea care vine din dragoste. De cele mai multe ori vociferarea, plânsetul, știți și voi siropeala aferentă unui om zdrobit care țipă prin toate ungherele orașului, ei bine, strigătul acesta al gurii estompează vocea adevărata, sublimă a sufletului. Nu e nevoie de gălăgie pentru a vedea un suflet rănit. Cine are suflet simte durerea, ca rechinul sângele în apă.
Nimic nu e mai sfâșietor decât un om care tace. Și tăcerea sângerează un soi calvar, suplicii și mizerii, iar pentru asta ochii sunt orbi. Cred că doar acesta e tipul de om care găsește drumul spre el însuși, acela care nu simte nevoia de comunicare acolo la frontieră unde toată lumea se imită și se felicită pentru realizări mercantile. Omul care tace nu mai vinde nicio etichetă, nu vrea să se califice în nicio cursă, nu vrea să participe, el se întoarce, într-o manieră de liniște și pace până la amorțirea în propria ființă. Și dacă toate astea se întâmplă când ești îndrăgostit, mă întreb: Ce fel de om e acela care scrijelește în el căutând altul?
Când suntem îndrăgostiți suntem mai aproape de interiorul nostru pentru că iubirea aduce cu ea un fel de supunere, sărăcie, înjosire, și cu cât suntem în acest jos, care, paradoxal, e de fapt sus, cu atât vedem sufletul făcut ghem. Când ghemul se desface și apare orgoliul, iubirea moare pe loc.
Cine suntem și de ce ne anulăm în pofida altora? Pentru acel cineva sau pentru noi înșine? Dintr-un intelect prea profund? Nici vorbă. Din prostie? Nu. Pur și simplu întoarcerea la eul înțepenit, uscat și de-a dreptul neînsuflețit nu face decât să trezească din letargie.
Marile dureri nu ne omoară, ci ne trezesc.
Dar cum spuneam în primul rând, acest drum e greu de cucerit, cine ajunge aici și înfige steagul pe vârful ființei e cineva. V-ați trezit vreodată spunând asta: Mă felicit, am rezistat!?
Numai atunci ți-ai dat voie să intri în prietenie cu tine însuți și abia atunci putem vorbi de transubstanțiune, când singura confesiune rămâne nespusă, când propria groapă devine speranță.
Din ce în ce mai des, oamenii își ating sufletul tangențial, la fel cum mergem pe stradă și atingem un trecător, de multe ori nici nu întoarcem capul, nici nu vrem să știm cine a fost persoana, ciocnirea razantă nu ne tulbură. Sufletul e tratat cu dezinteres și într-o zi se trezește și întreabă: Tu cine ești? Și nu știi să-i spui. Oamenii evită izbitura de propriul eu pentru că din acest joc sufletul iese meru ciobit. Mai bine să nu știm, e de preferat confortul corpului. Știți, corpul e la vedere! Corpul defilează, nu sufletul. Dacă am așeza pe un taler cele două entități, vom observa ca o primă lecție de clasa I că, desigur, corpul e mai greu, și până la urmă de ce toată forfota în jurul acestui eu neoportun și luxat, discordant și nelalocul lui? Sau poate corpul nu mai este potrivit, acest dezacord este tot mai vizibil. Pentru o ajustare corectă care trebuie tăiat? Sufletul nu mai este decât un șarpe care stă ascuns printre pietre și atunci când e speriat sau vede piciorul uman coborând spre el nu face decât să muște, mușcă de frică. Sufletul când e profund tulburat procedează la fel, să creștem oare moartea la propriul sân?
Poate că trebuie să ne descotorosim de învelișul de piele moartă care nu lasă sufletul să respire.
Cine își măsoară puterile cu acest Everest? Dacă aruncăm o privire pe hartă vom vedea că acolo nu locuiește nimeni, e pustiu, numai niște nebuni se încumetă. Fiecare pas lasă urme, fiecare pas alterează, în urma călătoriei numai sticle de plastic, ambalaje și tot felul de resturi de care ne-am descotorosit fără milă, ar fi bine în călătoria asta să lăsăm mai puțină mizerie, astfel riscăm să ne asfixiem.
