Evangelia (II)

Astăzi, după mulți ani, nu credeam că voi mai apuca ziua aceasta, nici nu mi-o imaginasem în vreun fel, când o ființă din mine, să-i spun copil, fuge înainte mea curioasă, iar eu, un corp, un corp și atât, mai mult în derivă, parcă fără busolă și care dă semne de-o iminentă eșuare, îi merg cu încredere pe urme așa cum merg soldații unii în spatele celorlalți pe un teren minat. În minte am imaginea clară a unui soldat din fosta Iugoslavie, care merge cu pași mari pe un astfel de câmp presărat cu mine iar în spatele lui tot plutonul pe care o văzusem cândva la televizor.

Privirile pe care le aruncam pe străzi erau însoțite de acest mic complice care-mi făcea loc prin mulțime, spunându-mi discret: Ia-o pe aici! Ocolește locul! Nu te opri! Uite mestecenii pe Magheru au îngălbenit! Ba chiar m-a trecut strada să stau pe o bancă sub ei. Nu știu cine e acest copil care merge în fața mea anulându-se, îl simt cum îmi iese din piept și o ia în frunte devotat gestionând fiecare pas al plimbării mele, ca un paj dispus oricând să fie o eventuală și viitoare jertfă, dispus oricând la sacrificiul suprem. Sau poate că e mort demult.

În fond nu mă interesa nimic, eram doar într-o scurtă vizită la un sfârșit de vară într-un oraș superb care la fiecare colț de stradă avea o cafenea cu ecleruri și-o pasăre care întotdeauna ciugulea firimiturile, gândurile mele și ce mai năpârleam eu la mesele acelea din fier forjat care se găseau la toate terasele îndreptate spre stradă, spre oameni, spre soare. Tot timpul pasărea se așeza pe spătarul scaunului și mă urmărea o vreme, îmi învățase obiceiurile, știa că nu o gonesc, dar totuși nu renunța să mă analizeze preț de câteva minute și apoi se delecta din prăjitura mea pe care i-o oferam drept ofrandă pentru bucuria de-a împărți masa cu mine. Era cea mai frumoasă pasăre din oraș, neagră-albăstruie, lucioasă, ochi mari, foarte mari, ea și cu acest aliat al trupului meu se țineau după mine. Râdeam și-mi spuneam că, singurătatea e relativă, nu pot fi pe de-a-ntregul singură, e aproximativă.

Plimbarea mea prin București era molatecă, sinceră, adulmecam la fiecare pas dâra copilului și-l urmam indiferent că-mi arăta mizerii sau lucruri frumoase. Și cu ochii după el îmi spuneam că: sunt oameni care lasă urme, așa cum privisem de pe bancă fumul unui avion până la disipare sau cum simțisem cu toți porii un miros de vanilie care venea de la etajul unui bloc aflat în apropiere. Numai că avionul era la 10 000 m iar în casele oamenilor nu puteam intra să le spun extaziată: la voi miroase a vanilie? Cele mai semnificative urme sunt lăsate de oamenii pe care nu i-am atins, așa cum nu puteam atinge avionul sau prăjitura, cel mai mult am privit în ei cuvintele împrăștiate pe cărți. Pe acești oameni nu i-am cunoscut, nu le-am cunoscut mimica, gesturile, ticurile, ce au mâncat sau ce sau ce beau, deși mi-ar fi plăcut, în schimb le cunosc partea cea mai fină a ființei lor la care poate apropiații lor nu au ajuns și care nici azi nu se evaporă.

Clădirile, zidurile, umbrele, copacii, mirosul specific al unor străzi, de mucegai sau mâncare, zgomotul mașinilor, al tramvaielor, al liceenilor abia ieșiți de la ore, asfaltul încă fierbinte făceau din oraș o ființă vie, ciudată, care deși pulsa era pe moarte. Cât din toate astea rămân cu mine după ce intru în casă și închid ușa? Aduc cu mine acest zbucium, această forfotă, oboseală le iau cu mine și nu le dezbrac odată cu hainele, continui să le port zile și zile.

În București, oamenii sunt prinși unul în altul ca zalele unui lanț ruginit, nimeni nu mai are curaj, nimeni nu mai este erou. Depindem unii de alții, în același timp permanent copii, permanent părinți. Dăm sfaturi, le știm pe toate, apoi ne-am da în leagăn sau am bate minge. Suntem tot timpul niște bătrâni nehotărâți indiferent de vârstă. Am vrea să mergem în excursii peste tot în lume, dar să avem și casă la țară, acolo în lumea primitivă devii mai bun, mai evlavios. Apoi ne întoarcem la oraș, la canapele și televizoare ca și cum am fi fost pe front povestind cum am îndurat canicula, ori frigul, muștele, lătratul câinilor. Prietenii privesc ca și cum curțile bătătorite de pașii bunicilor sunt cinematografe prin care noi cei cu case la țară trecem nestingheriți prin albul banalităților colorând lumea interioară cu tot felul de bucurii sau tristeți, dar ce contează că acestea din urmă, bucuriile și tristețile sunt foarte diferite, venite de pe altă planetă, aceea a țărânei, pe care ei, bucureștenii nu o cunosc, dar poate au și eu bucuriile și tristețile lor despre o floare răsărită anapoda printre dalele trotuarelor.

A fi desculț nu mai are conotația pe care Zaharia Stancu a dat-o în romanului cu același nume. A fi desculț e mai mult o stare, chiar un privilegiu, e despre un loc utopic departe de civilizație unde dai jos toate problemele și rămâi gol purificând corpul și mintea. Contactul cu natura nu mai este atât de direct, nisipul nu se lipește pe tălpi pentru că nu mai umblăm direct cu talpa pe pământ, înseamnă mai mult contemplare, dor de copilărie, de vremurile când ne juleam de-a dreptul genunchii, și azi ne zgâriem dar în relații de tot felul și sufletul iese cu mult mai sfredelit decât pielea fragedă care se refăcea în câteva zile.

În București, saltul de la merdeneaua care satură pe loc la a găti în bucătărie e foarte mare, oamenii azi preferă: 10 pași de urmat, 10 secrete, 10 alimente, 10 fraze, 10 sfaturi cum să slăbești, 10 citate, care odată înfulecate duc la saturația aceea imediată cu rolul de-a prosti, mănânci citatele la fel de rapid precum plăcinta stradală și gata ai rezolvat ziua respectivă, nu te mai întrebi, nu te mai gândești, ce ți-a fost servit ai mâncat, pleci de lângă patiserie cu burta plină ca și cum Tagore ți-a deslușit sensul prin viață și te poți duce liniștit spre casă. Nu vreau să jignesc în vreun fel merdeneaua, și mie îmi place, chiar o prefer multor prăjituri, rolul ei în societatea bucureșteană a devenit major, pentru că e bună, ieftină și pe toate drumurile, un fel de prostituata stomacului. La fel, sfaturile la pachet în 10 pași satură pe moment, dar niciodată nu duc la rezolvarea majoră a problemei. Oamenii sunt eșuați în astfel de gunoaie, puțini mai pot înainta spre o carte sau și mai grav spre propria gândire, sunt prinși mereu printre aceste 10, 10 sfaturi și sticle goale. Mii de oameni merg pe străzile orașului cu gurile și nasurile în sus, spre aer, ca peștii la suprafața unui lac care seacă văzând cu ochii. Între această imagine distopică și realitate nu e mare diferență, chiar ieri, mergeam pe jos și brusc am simțit că mă sufoc, mi-am tras masca sub gât și nasul l-am îndreptat în sus, spre aer, preț de câteva minute. Puteam fi amendată pentru exact o gură de oxigen, dar am avut noroc. Cam ăsta e norocul pe care trebuie să-l am și când citesc 10 sfaturi, să le citesc și să nu mă vadă nimeni, recunosc infracțiunea în sinea mea dar nimeni să nu știe de ea.

Toate cunoștințele mele au divorțat, și vecinii, toți, cu excepția pensionarilor, colegii la fel, toată lumea vrea această merdenea gustoasă, sățioasă, care de altfel e la fiecare pas, o inflație de libertate și ca o orice inflație umflă, devalorizează. Dar, în București, inflația nu se oprește doar la patiserii și divorțuri, case de schimb valutar, farmacii, peste tot este un surplus ieftin și dezagreabil, la fel este inflația de cărți, dar nu e vina autorilor, oamenii scriu, din diverse nevoi, e vina editurilor care publică fără niciun control al calității, fără nicio cenzură, în primul rând doar de asta s-a făcut Revoluția, să ne exprimăm. Ne exprimăm de 30 de ani liber și nestingherit. Când intru în librării, mai întâi de toate trebuie să fiu atentă să nu sparg ceva, da, știu, cărțile nu se sparg, metaforic te-ar putea sparge ele pe tine, dar sunt tot felul de ceșcuțe, farfurii de porțelan, chiar sticle de vin, vaze, toate din materiale fragile, apoi flori de plastic, cutii goale de cadouri, suveniruri cu Dracula, valize, merg atentă foarte atentă să nu sparg vreun bibelou, în căutarea unor cărți pe care nu le văd încă, în final, iată undeva în spate și tona de cărți la care trebuia să ajung. Răsfoiam o carte la care mă dusesem țintă și pe care o văzusem expusă frontal cum găsisem raftul cu cărți, pesemne că era foarte căutată. Citeam și citeam, și deodată apare librarul care îmi spune că-i pare rău că citesc în picioare, aveam și umbrela, poșeta, încă o pungă cu alte cărți, nu erau scaune, locul pentru ele era ocupat de valize, și cu toate astea reușeam că nu simt deloc disconfortul, chiar i-am spus degajată că nu-i nicio problemă, mă descurc. Desigur, știam să fac pluta să mă pot odihni și mai ales eram obișnuită cu naufragiul printre resturi, doar trăiesc în București, am tot felul de simțuri în plus fix pentru astfel de situații de adaptare ad-hoc. El a mai spus să nu cumpăr cartea pentru că peste puțin timp va apărea la liber pe net, așa cum se întâmplă mereu, și cu filmele, a completat el. Ideea era însă alta, mie îmi plăcea cartea în sine, coperta, mirosul, foile cum foșneau, chiar în timp ce o răsfoiam zâmbeam și-mi spuneam: Ce pădure de fagi!… Știți cum e vara pe caniculă în pădure, când din senin apărea un mic vârtej, și eu una mă uit speriată, jur că e cineva, dar nu e nimeni, doar copacii, așa și cartea mea, avea un șuierat. Orice carte are un șuierat, o inimă, o palpitație dată de cuvinte, orice carte are o suflare de vânt a ei care te cheamă să intri ca-n filmele cu fantome, ceva inexplicabil te face să dai foile, chiar acolo într-un colț de lume, într-o librărie printre rechizite și ghiozdane te găsește bucuria unei alte lumi pe care vrei s-o cumperi. E un sentiment foarte plăcut să merg cu o carte în geantă și să nu știu ce fel de explozibil am.

Am ieșit din librărie, ploua, mi-am deschis umbrela imediat și nu puteam privi decât în jos să pot evita șuvoiul care ducea cu el spre gurile de canalizare mucuri, ambalaje de napolitane, de înghețate, cutii de bere, îmi spuneam în gând, alte guri care trebuie hrănite, aerul lor curat are altă cotă, apoi lacurile destul de mari care se formaseră pe trotuar și care, la fel, trebuiau evitate luând-o pe carosabil… și așa am început naufragiul pe străzile din București. Am rămas minute bune înțepenită pe niște scări fără să pot face un pas, până la urmă am decis să merg cu suflul, cu rafalele, nu aveam încotro, nu era frig, era chiar plăcut să fiu tot una cu curentul de apă sau cu acel curent de idei al orașului, care, la ora aceea, era același lucru. Mi-am amintit din nou de întâmplarea din Gara de Nord, când brusc mi-am dat seama: Mizeria mă calmează! Dar nu e vorba de acel calm care vine după o enervare, dimpotrivă, chiar îmi plăcea, din păcate chiar nu pot explica bucuria de a fi acolo totuna cu mocirla, rămâne să încercați pe propria piele, deși sunt convinsă că multora li s-a întâmplat. Când plouă să rămâi blocat pe un trotuar din București, să te uiți în jur, să râzi și să-ți zici distrat de situație. Oare ce fac? Și chiar cu această ambuscadă mă tot gândeam la moarte, la anulare, la o disiparea în mai multe conștiințe, mici, mărunte, ca și când, dacă aș alege să mi se arunce cenușa pe mare aș fi sigură că parte din negura mea ar trăi într-o amibă sau într-un mormoloc, știu că e amuzant, dar am sentimentul unei altfel de conștiințe, unui altfel de soare, unui alt unghi de-a privi lucrurile, unui alt tip de piele. Apoi frigul, când se instalează o nepăsare rece, întunecoasă, un soi de primă celulă care se naște în adâncul oceanului, în adâncul ființei, ceva necruțător, dar viu. Cel puțin așa interpelam orice astfel de ieșire leneșă, ca și cum aș fi cerut un răspuns naturii, vieții în sine; și nu de multe ori în clipele de răgaz m-am pierdut. A pierde, a te pierde, a te anula de bună voie acolo pe o stradă oarecare era ca și cum m-aș fi scufundat și eu spre o altfel de gură de canalizare, prin acest ansamblu de gânduri ca niște țevi menite să colecteze, să epureze și să evacueze reziduurile. Din pricina asta, orice furtună mă aruncă pe foi.