Estetica distanței

E firesc ca într-o vreme când nu putem ieși din casă să ne îndreptăm spre alte ieșiri și nu spre ieșirea principală, ușa, cumva să folosim scările de incendiu, acele trepte de salvare, nu contează că duc în sus sau în jos, spre trecut sau viitor, contează să ne duceam pe ele, suspendați într-o realitate diferită și nu în bătaia prezentului. Orice prezent e plictis, fuga din el e operă de artă, dar nu e nimic nou, oamenilor nu le-a plăcut niciodată prezentul și, conform principiului când o ușă se închide alta se deschide, nu ai altă opțiune decât s-o urmezi. Și când scriam asta chiar m-am oprit din tastat pentru că am auzit păsările. O vrabie și-a făcut cuib în abajurul becului de pe balcon, îmi repet ca pe o lecție: Să nu aprind becul, să nu aprind becul. El o supraveghează atent mai mult la mine decât la mișcările ei de rotație prin cuib, am zis să le ușurez viața și distanța, așa că le-am pus apă și o felie de pâine, zarva de aici era. Mi se par extrem de mici și neajutorate. Nu mi-ar fi plăcut să fiu pasăre, să caut zi de zi cu ciocul prin scoarțe de copaci, să beau apă din frunze, să mă doară aripile, să mă prindă ploaia cine știe pe care cer care nu-mi aparține; da, asta ar fi fost o ieșire…

Mulți oameni s-au mutat pe balcoane, aici citesc, aici scriu, vorbesc pe Skype, unii cântă, alții chiar gătesc, ieri am ascultat fără să vreau un curs de economie politică mondială, vecinii îmi fac cu mâna îmi semn de bună dimineața, chiar dacă nu mă cunosc, faptul că sunt și eu la prima oră să iau aer curat ne aduce împreuna, gestul comun ne apropie, e ca și cum aș face prezența: sunt în viață! Însă nu dau semne că aș vrea să fac la fel, în sensul să stau cu orele, mă simt la fel de bine în locul meu de la masa, cu draperiile parțial trase. Ieșirea în larg îmi mărește sentimentul distanței, iar neputința care o însoțește o face și mai neplăcută, prefer spațiul mic al casei, orizontul explicit este un trofeu niciodată câștigat, de fapt, niciodată nu m-am simțit bine în spații largi, prefer să simt căptușeala, orice ieșire la mare, la munte nu a făcut decât să-mi confirme că sunt o ființă de interior, a adâncimilor.

Sunt convinsă că fiecare om are un scut care se activează de la sine, poate o minciună, poate un adevăr, însă minciunile sunt mai frumoase pentru că sunt precum visele sau metaforele îmbată și te lasă precum scările de salvare de mai sus, suspendat, pentru o vreme, în așteptare.

Felul acesta de ieșiri poate fi controlat, suportă o distanță anume, numai că drumul e elasticul însuși. Dacă alegem să călătorim într-un om, de exemplu, posibil ca elasticul să scape și să ne plesnească, a două oară devii precaut, cert este că oriunde ne-am duce distanța se simte! Cu toate simțurile! Frumoasă sau urâtă distanța e perceptibilă cu ochii, cu nasul, cu urechile, de piele nu mai spun, nici măcar atingerile frugale și din greșeală de care aveam parte mergând agale pe străzi nu mai sunt, trecătorii nu mai există decât în amintiri.

Distanța nu e un drum de parcurs ci o frământare care nu se oprește din dospit, un cerc vicios al unei boli de care nu scapi. Distanța e un stomac care roade, e în tine și cere mereu să i te alături.

Acest chin al cărnii trebuie recompensat și devine aproape obligatoriu să repari.

Cu acest prilej apare un fel de bucurie impusă sau chiar nostalgia râcâie pe la colțuri ca un șoricel dornic de nuci. Cu ale cuvinte apar pereții de carton, falși meniți să ascundă cum ne dezbrăcăm de haine, de maturitate și mai ales să ascundem scamatoria de-a reveni la copilărie, să ne răsfățăm cu tot ce e mai bun, prăjituri, filme, cărți, orice se poate transforma în aliment, o convorbire telefonică sau o prietenie nouă, și mie una îmi pare că trebuie să mulțumesc. Cu toate acestea majoritatea oamenilor e tristă, deși eu am râs cât nu am râs un an, s-au făcut tot felul de glume, caricaturi, clipuri, nu știu dacă în alte țări a fost așa sau a fost la nivelul atât de înalt când oamenii au ținut pasul cu moartea, la zi, fără s-o slăbească. A face haz de necaz știam că ne e specific dar nu-mi imaginam că umorul succede instant revoltei și morții. Încercarea de idealizare a luat diverse forme, toată lumea extrage din el ce are mai bun și oferă și altora, cum ar fi micile spectacole improvizate pe balcoane, unde cântăreți de operă, spre exemplu, îmbrăcați în haine lejere, tricouri, așa cum nu i-am văzut vreodată cântă, șocul a fost și trecerea de la frac la halat de baie, și nu doar decorul distopic. Probabil că în curând va apărea și primul film documentar, apoi vor urma cele artistice, dar e prima oară când nu mai am nevoie, pentru că am trăit în plin și pot să spun că niciun actor nu poate lua locul personajului care sunt.

Când citeam legende japoneze despre bătrânii care erau abandonați pe vârf de munte (ubasute) îmi spuneam că sunt într-adevăr povești, deși știam foarte bine sâmburele de adevăr îl refuzam fără nicio jenă. Într-una din legende fiul își căra mama în spate și ea rupea crenguțe din copaci cărora le dădea drumul din mână astfel încât la întoarcere fiul să găsească drumul bun; sau altă legendă în care mama abandonată printre scheletele altor bătrâni îi sărută mâna fiului pentru că a absolvit-o de chinul bătrâneții. La inuiți și eschimoși regăsim aceeași idee, ei își trimieau bătrânii pe o banchiză în larg atunci când nu mai era suficientă mâncare, aveau chiar și un cântec ritualic, desigur imaginea e poetică, dar se putea recurge și la alte metode mai crude. La fel în India (tamil nadu) unde se folosea „terapia” laptelui, în sensul că bătrânului i se înfundau nările cu lapte de vacă până murea sau utilizarea de otrăvuri sau băi reci la cap care ducea la o scăderea a temperaturii corpului și în final la insuficiență cardiacă (thalaikoothal). Gerontocidul este o formă deliberată și sistematică de a ucide bătrânii, numită în Geronticide: Killing the Eldery, Mike Brogden, 2001, ca: „o artă, o meserie și o profesie delegate instituțiilor specializate și direct unui anumit personal.” În pre-romana Sardinia, cunoscuta plantă neurotoxică care lăsa pe figura decedaților o grimasă datorată contracțiilor mușchilor feței (a se vedea: râsul sardonic), herba sardonica era folosită pentru uciderea persoanelor în vârstă, de asemenea în Țările Nordice, sinuciderea asistată (ättestupa) era una ritualică în care bătrânii se aruncau sau erau aruncați într-o prăpastie. “Termenul ättestupa a fost folosit deseori în timpurile moderne, în contexte politice, pentru a sublinia cât de rău poate fi un program de securitate socială insuficient finanțat, în special pentru pensionari, prescurtat ÄTP ca o alternativă la ATP, o pensie oferită de stat.” Citeam cândva cele relatate ca fiind mituri, legende pline de alegorii și metafore, dar azi nu mi se mai pare deloc așa, ceva care ucide cu precădere bătrâni mi se pare un soldat instruit. În fuga de responsabilitate există o estetică a îndepărtării, o estetică a spălatului pe mâini de oameni care nu mai aduc beneficii.

Și, paradoxal, gândindu-mă la bătrâni, gândul m-a dus la orășelul Lidice situat la 30 km de Praga, Cehia, unde se află un monument de bronz dedicat copiilor care au murit în al Doilea Război Mondial. Început în anul 1980 de artista Maria Uchytilová și finalizat în anul 2000 de o altă echipă, acest monument este reprezentat de 82 de statui în mărime reală a copiilor decedați, 42 de fete și 40 de băieți și este cu totul special, mai ales că fețele sculptate sunt după poze reale. Este un monument dedicat numai copiilor, chiar așa se și numește: Monumentul copiilor victime ale celui de-al Doilea Război Mondial, și mă gândesc că fără doar și poate dacă ar fi trăit ar fi fost bătrânii de azi, care, la fel de mulți, inocenți, mor fără apărare. Imaginea acestui grup statuar este imaginea în oglindă tot a lor peste zeci de ani.

Distanțarea este acest șir lung de analogii, analogii care apar din senin așa cum apăreau florile în pădure primăvara, florile mă atrăgeau și, fără să gândesc vreo secundă că mă voi rătăci, culegeam până mă pierdeam și nu o mai vedeam pe mama, abia atunci o strigam, ea îmi răspundea mereu, acum am doar strigătul, o succesiune de povești, păpuși una într-alta, zale ale unui lanț greu făcut din fier forjat la care contribui zi de zi și pe care puțini îl pot ridica, probabil că mă voi înfășura cu el sau probabil că sunt deja și acum îl dau jos?!

În izolare sunt ca peștele în apă, cine a zis că omul e finit și e o înfundătură a greșit, omul își poate găsi în propriul ADN veleități de pasăre, pește, șobolan, tot ce e nevoie, fantă de lumină, sau chiar stană de piatră. M-am trezit la 3.30 în mijlocul nopții cred că dintr-un vis pe care nu-l mai știu. Cu o zi înainte vorbisem cu mama, era panicată, dar nu că nu are cine să-i cumpere pâine sau că micul magazin de lângă casa ei a dat faliment, nici că soră-mea nu o mai putea vizita, nici că nu putea mânca, bea doar ceai asta ca să nu moară totuși de mâna ei, era panicată că dacă moare acum nici la moartea ei nu pot ajunge, dar mă bazez pe acea pretenție de mai sus de-a călători cu orice, în acest caz cu sufletul.

Se spune că distanța cea mai lungă este cea de 18 inch de la creier la inimă, mă gândesc câte rătăciri prin aceste dese păduri, imaginându-mi fiecare copac ca fiind un semn de întrebare nu pot decât să fiu de acord. Îmi amintesc casa bunicilor de la țară, o casă mare cu 10 camere din care 5 erau dispuse să treci dintr-una în alta, ultima cameră de la stradă era și cea mai mare în care se țineau hainele bune și dormeau cei tineri, apoi pe măsură ce îmbătrâneau se mutau în camera cea mai mică aproape de grădină, așa s-au mutat și străbunicii și bunicii lăsând loc în spațiul cel mai mare tinerilor. În camera asta mică unde încape doar patul, soba și o masă pentru televizor au murit toți, și părinții mei acum folosesc tot această cămăruță deși casa este imensă, mama sub nicio formă nu vrea să folosească alte camere, spune ea, nu-i trebuie, că o strică și o păstrează pentru noi, dar mai ales nu vrea să parcurgă atâta distanță prin toate camerele și e mai confortabilă, mai de aproape de moarte. Eu am sărit etapa de a locui într-o cameră mare, mă văd doar în cea mică și nu știu de ce abia aștept.

Estetica distanței față de oameni, grădini sau alte lucruri este simplă, de la balcon ea se simte ca o lavă care curge încet și cald și în curând voi fi luată și eu ca parte infimă din acest amalgam de culori și vibrații și sunete și mirosuri de primăvară. În curând, din miezul ei nu se va mai distinge nimeni, distanța se va reduce la zero – egalitatea pe care o dă izolarea.

Când ești încă în viață conștientizezi lumea în funcție de simțurile și mai ales cunoștințele pe care le ai, vecina bunicii, de exemplu, care știa doar de grădină și-napoi, apoi încet, încet ieșea din perimetrul spațiului privat și ajungea la magazin, biserică, cimitir, ieșea puțin de localitate, știa țara cam până unde se întinde, pentru ea Germania era lumea străină și mai știa că planeta e rotundă, apoi totul se întorcea înapoi. Cred că la fel se întâmplă când murim, conștientizăm cu atât mai puțin cu cât suntem, iar după ce sufletul a ieșit el nu se va mai raporta la corp de vreme ce nu-i mai aparține, nu mai simte ci se va raporta la lucrurile care i se potrivesc, la ceva pe măsura mărimii lui, la particule de tot felul, poate la praf, poate la lumină, poate la vânt. Sufletul va fi în concordanță cu ceea ce e asemenea lui, câți oameni de pe planetă se raportează la galaxie și la ce e dincolo de ea, foarte puțini, doar geniile, pentru că și aceștia la fel ca toți ceilalți oameni au conștiința cunoștințelor. Probabil că teoria de mai sus se poate aplica și în alte domenii, cum ar fi amiciție sau căsătorie, ambii parteneri fac împreuna un univers al lor pe care îl înțeleg deopotrivă, ori sunt ambii inteligenți ori nu, unul prost și unul deștept nu prea există. Fiecare conștientizează cunoștințele celuilalt și vede dacă le înțelege, e un joc al minții de a crea un habitat comun. La fel cum melcul caută cu antenele un mediu propice și când dă de ceva nepotrivit se retrage, la fel și căutările minții umane, fiecare om citește cărțile care i se potrivesc, călătorește acolo unde are ceva în comun, are prieteni pe măsura a ceea ce este, totul este despre haina potivită sau anularea distanței.

Nici mai mult, nici mai puțin oamenii care scriu știu cel mai bine să distrugă distanțele, ei sunt din punctul meu de vedere niște cerșetori care stau pe trotuar cu mâna întinsă și primesc orice, o pâine, un mărunțiș, o haină, o cutie de bere, un strugure, poate o sumă mai mare de bani, o caserolă cu mâncare, absolut tot ce livrează realitatea devine materie primă; din acest lut se fac diverse „obiecte”, astăzi nimeni nu mai livrează nimic, izolarea i-a consemnat la domiciliu, însă avantajul este că acestor oameni le place cel mai mult acest fel de mâncare, cred că sunt singurii care nu se satură de ei. Cu toate astea cuvinte simple vin să anuleze tot ce am scris:

Nu mă atinge! – Ioan 20:17, replica foarte cunoscută mai ales din multele reprezentări picturale sub numele latin: Noli me tangere lasă loc unei interpretări asupra căreia teologii, lingviștii au căzut de acord. La capitolul Învierea când Isus i se arată Mariei Magdalena, El îi spune: Nu mă atinge!, distanțarea înseamnă una fizică, nu mă atinge cu mâna, de acum mă poți atinge numai cu inima.