Era doar un mort oarecare

Unul din zecile care venea zi de zi la Institutul Medico-Legal pentru a i se afla cauza încetării din viață. Decesul stârnea curiozități indiferent de vârstă, astfel că, deși la vârste înaintate, oameni care își dădeau ortul popii de bătrânețe erau aduși de rude pentru a afla cu exactitate ce s-a întâmplat. Apoi crimele, morțile subite erau mai puține, accidentele la fel. Multe mai erau cazurile de diagnosticare a loviturilor în urma cărora se elibera un certificat constatator al echimozelor sau plăgilor, după caz, care servea, de data asta pacienților. Clădirea deservea oamenii vii la parter și etaj, la suprafață și paradoxal, moartea și aici era sub pământ. Prin urmare, morga, se afla la subsol. Încă de la intrare erau afișe care indicat drumul pentru a nu se rătăci nimeni. Curios era faptul că afișele erau numai pentru morgă și acel cineva care căuta, deja supus pierderii unei persoane dragi, să nu mai piardă și timpul căutând bezmetic pe holurile lungi și largi.

Coridorul lung, atât cât să te îngrijorezi: e cumva interminabil, era luminat de multe neoane dispuse lateral, subteran nefiind niciun geam, așa că drumul spre morgă era ca un tunel strălucitor care voia din start să pregătească. Din loc în loc mai erau mese pe care bănuiam că se aflau persoane fără suflare și judecând după umflăturile care se aflau sub cearceafuri, așa cum văzusem prin filme, deduceam că se erau corpuri umane reci. Mi-am dus batista la față, mirosul de substanțe îmbălsămătoare devenea insuportabil. Căutam citind pe uși: arhivă, depozit, toaletă only staff, atenție substanțe radioactive etc, în final două uși metalice care se bălăngăneau semn că fuseseră folosite cu puțin timp înaintea mea. Aici zarvă. Mulți studenți, care urmau să elibereze sala pentru ca unii noi dădeau să plece dar erau opriți cu capetele întoarse, alții, ca mine, urmau să umple iar locul. Venisem mai devreme, de frica mea de-a nu rata lecția, mai avem încă 15 minute, dar nimeni nu m-a întrebat cine sunt și ce caut, așa că m-am aliat celorlalți. Aceștia erau cursanți la Medicină, făceau și ei tot 6 luni de medicină legală, la fel ca la drept. Era cu totul altă lume, trecusem prin subterane ca printr-un purgatoriu pregătitor și ajunsesem într-o cameră de-a dreptul feerică, eram oare iar la suprafață?! Reflectorul și atenția erau pe actorul principal, toți priveau ca într-o fântână goală în căutare de monede de aur, sau ce mai rămăsese pe fundul ființei lui și putea îmbogăți.

Mortul aflat azi pe masa de aluminiu fusese adus cu multe zile în urmă, însă nimeni din familie, rude, amici sau vecini nu-l revendicase, de-acum era tratat ca o parcelă pe care o primești moștenire, o vrei sau nu, din păcate cererea nu fusese făcută, timpul expirase și corpul efemer ajunsese obiect de studiu. Atât trebuia să aibă în minte un student: material didactic, ci nu om viu, om mort, copilul, fratele, tatăl cuiva. Oricum nu lucram cu nume doar cu litere. Îmi amintea de lagărele germane, acolo se lucra cu numere. Când vine vorba de moarte nu mai contează cine ai fost ca individ ci ești prescurtat ca să nu mai încurci viețile altora, mai pe scurt: nu mai contează decât ce naiba facem cu trupul?! Cum îl folosim?! Germanii luau obiectele de valoare, dinții de aur ale victimelor, aici învățam să depistăm cauza morții pentru alți viitori morți. Pe degetul mare de la piciorul drept era legat cu o sfoară subțire un carton alb, lucios pe care erau scrise primele litere ale numelui și prenumelui, de exemplu, A C sau B F M, dacă avea două prenume, uneori mai era trecută data nașterii, dar de regulă inițialele erau suficiente. Cadavrul de azi nu prezenta urme de violență, obștescul sfârșit se instalase natural, corpul lui, în speță, ficatul, fusese atât de deteriorat încât își pierduse capacitatea funcțională, cedase sub boala: ciroză. Auzisem de această inflamație cronică degenerativă dar nu văzusem până acum. Prin urmare, ficatul era ca un buret: moale și spongios, celulele care în mod firesc nu se văd cu ochiul liber, erau atât de lărgite încât se vedeau goluri și goluri, carnea dispăruse. Profesorul a tăiat câteva bucățele din ficat, cu precădere ne ocupam doar de ciroză, care au trecut din mână în mână pentru a pipăi fiecare dintre noi și pentru a vedea mai îndeaproape cum a luat naștere moartea. Da, moartea se năștea și ea într-un fel. Cu toate că suntem obișnuiți când spunem s-a născut să ne gândim la viață, dar viața se prelungește prin pieire și pieirea capătă viață și cine știe după ea ce mai urmează, dar asta nu era de competența noastră, noi studiam expierea, cauzele ei, mecanismul organelor care crăpaseră. Căci, asta se întâmplase cu ficatul, celulele se lăbărțaseră până plesniseră. Aparent simplu, putem trece examenul cu brio, tot ce trebuia să fac era să văd ruptura. Orice ar fi fost, venă, os, trebuia să găsesc despicătura, mai ales că se putea vedea și cu ochiul liber. Sucombarea avea un avantaj, putem pune degetul exact pe problemă, fără greșeală.

Sala era imensă, pereții îmbrăcați în faianță, ferestrele erau lungi și înalte iar în dreptul fiecăreia se afla câte o masă la fel de lungă și la ora 10 dimineața soarele cădea perfect pe cadavre. Privit din capătul sălii, ca un ansamblu, lumina răzbătea atât de precis încât mi-am amintit de templele antice special construite ca soarele să radieze sanctuarul la o anumită oră. Fantele reflectau atât de bine încât nu mai era nevoie de becuri, toate neoanele la ora aceea erau stinse. Așadar, spre altar. Locul unde temnițele vremelnice erau fără suflare. Asta aveam să studiem, lotul de carne rămas după recoltă. Îmi imaginez carcera unui prizonier, prins între grilaje și pereți, ce poate face și ce poate aduna el aici, câteva zgârieturi pe pereți, poate desene, mirosuri urâte, de transpirație, urină și insuficientele raze intrate printr-un hublou care nu pot curăța. Așa era și corpul, un provizorat pe care era împroșcat sânge.

Morții erau, desigur, goi, dezbrăcați de haine și înveliți în cearceafuri curate, noi ceilalți, care mai eram încă în uz, eram îmbrăcați în halate albe, cu măști și mănuși, eram într-o oarecare măsură tot albi, așa imaculați păream la fel de dezbrăcați. Diferența era că nouă ne bătea inima, iar în virtutea acestor bătăi aveam o meserie, o gură de hrănit. Zi de zi nu făceam decât să ungem cu diverse activități ca să obținem bani pentru ca ea să ticăie, dacă se putea, cât mai mult. Nimic mai simplu, învățam despre moarte ca să știm cât mai multe despre viață. Ce am fi putut face în prealabil ca ficatul de astăzi să nu mai fie așa umflat și să nu pocnească: fără alcool, fără tutun, fără grăsimi, iată că știam și ordinea, dar nu doar atât, hepatitele B și C cele mai frecvente cauze, iar acestea se pot lua de la persoane infectate, prin salivă sau sânge. Deodată îmi propusesem să nu mai beau și să nu mai mănânc după nimeni, iar dacă mă săruta un băiat trebuia să-l trimit la analize să vad dacă are hepatitele cu pricina.

O muncă de rutină pentru care, de altfel, învățase câțiva ani, începuse pentru profesor, explicații peste explicații. Scalpul acoperise fața, așa că unele emotivități pentru vârsta și experiența lui nu-și mai aveau rostul însă pentru una ca mine aflată pentru prima dată mi se părea devastator. Profesorul era un pedagog înnăscut, sau cel puțin așa părea la prima impresie, prezenta materialul didactic tehnic și foarte rece. Între corpul decedat și masa de aluminiu nu-mi părea că face diferență, sunt convinsă că dacă cadavrul ar fi dispărut subit nu și-ar fi dat seama și el ar fi continuat să ne prezinte masa, cu cele 4 picioare, furtunuri, jgheab, perii și toate dotările pe care le-am fi interpretat drept organe.

Eram vreo 35, mai veniseră și de la alte grupe, așadar, o grămadă de capete aplecate peste o burtă spintecată. Era, fără doar și poate un spectacol al precarității, în câteva secunde avem să învăț singură, fără ca profesorul să ne mai explice că totul e pieritor și că noi, cei care studiam, eram și noi la fel de alterabili, și de ce nu, prin cine știe ce situație nefericită am fi ajuns chiar pe masa pe care o consideram tranzitorie.

Fiind așa mulți nu apucam să vedem fiecare tot ce trebuia, așa că formasem o coadă ca niciunul să nu piardă lecția și să poate pune întrebările de la sfârșit. Aveam și o temă dată: obligatoriu o întrebare. Când ora se apropia de sfârșit au început întrebările, avem în fața mea numai chipuri mirate, care mai de care mai traumatizate. Eu una mă anulasem de la sine, aveam mâinile amorțite, picioarele moleșite, urechile înfundate, mirosul de formal îmi pătrunsese adânc, vocea îmi dispăruse undeva fără urmă, căutam prin corpul inert, și de altfel, ca al tuturor, de durată limitată, întrebarea, o căutam cu disperare așa cum căutasem mai devreme o foarfecă prin toracele pasager, era musai să o găsesc, dar dintr-o dată parcă am revenit pe pământ auzind o voce din mulțimea care mă înconjura: Cine e? Răspunsul: Un cerșetor! Mă gândeam ce bine e să ai familie, știam de la bunici și părinți cum se ocupau de decedații familiei, locuri de veci, parastase, cruci de marmură etc, în cazul de față, când religia dispăruse cu bună știință de la început, nu știu în ce puteam crede, doar în notele de la examen. Pentru bunica cel mai mult conta sufletul mortului să ajungă bine, să treacă în Rai, acum pentru mine, tot o notă de trecere m-ar fi salvat. Toți ceilalți, nu știu de ce, nu vorbisem, dar simțeam că și ei lăsaseră Raiul pentru altădată, tot ce conta era trecerea în anul următor.

Mă uitam când la ceas când la ieșire, atingerea ușii era visul apărut ad-hoc. Îmi agățam privirea de clanță așa cum sinucigașii iși agață cureaua, la fel ca și ei, tot spre libertate aspiram. Și în tot acest ghem încâlcit de gânduri, intestine, idealuri, îmi veneau în minte numai conexiuni macabre de care nu puteam să scap.

Taie! Se răstea profesorul. Sângele nu tresărea, stătea cuminte în corpul perimat. Taie din nou, mai adânc! Un coleg, pe care-l remarcasem fără să vreau după culoarea morcovie a părului, constată retoric: Nu curge sânge?! Normal că nu, curge sânge doar când ești viu, uite acum dacă te dai pe tine la deget va curge. Colegul roșcat se retrase speriat dar involuntar de lângă masă, lăsând locul liber, ca un dinte lipsă din gura ce eram la comun și masticam . El era cu mâinile goale și profesorul cu bisturiul, inegalitatea era fățișă, și eu aveam să aflu tot atunci acest lucru: cadavrele nu sângerează. Până la urmă de ce ar mai face-o, viața era deja scursă. Doar pulsul ne deosebea de leș, iar noi toți, ceilalți care încă zvâcneam, unul lângă altul eram ca o pădure de oameni prin rădăcinile cărora viața îți făcea loc, dar și moartea. Hrăneam viitoare hoituri fără să băgam de seamă că eram la fel, doar timpul făcea jocul. Am auzit expresia pădure de cruci cu referire la cimitire, dar adevărata pădure, pleonastic, cea cu copaci, cine știe și ei ce-i zace la rădăcini; copacii își duc crengile spre cer, precum morții sufletele. Asemănare era peste tot, mintea mea se căscase și ea, parcă forțe nebănuite forțase grilajul minții și crâmpeie de lumină mă invadase, vedeam mai limpede sau cel puțin puteam gândi liber. Liberă de corp, cum ar fi fost?

La sfârșitul orei studenții s-au îmbulzit spre ieșire ca bivolii din savană la adăpat, după multă secetă, în sfârșit apa. Ușa devenise dintr-odată un canal de scurgere din care fiecare avea să bea, să soarbă, să respire, să privească sau să facă ce știau ei mai bine că-i revigora. Coridorul sub pașii grăbiți nu mai semăna deloc cu acela pe care venisem, mă întorceam la propriu din morți și mă dezlegam de colegi, de mese, de profesor, de morți, de tot ce mă ținuse înlănțuită. Ajunsă în stradă chiar m-am scuturat pe haine, tot ce ar fi fost dăunător speram să cadă; așa zgâlțâiam pomii de omizi când eram mică, speram că ei să facă fructe cât mai multe. Mi-am dat seama că era primăvară, o primăvară cum nu mai văzusem niciodată cu atâtea flori de cais care-și răspândeau izul, dar din păcate nu l-am simțit prea mult deoarece mirosul de formol se impregnase prea mult în haine și la fiecare adiere era ca și cum făceam câțiva pași înapoi spre morgă. Dar, eram afară, gropile din trotuare dispăruseră, clădirile se renovaseră, parcă aș fi stat o sută de ani la IML și orașul se vindecase de igrasie, de bube, de corupție. Mergeam repede, lacomă, cu ochii încă roșii, descumpănită. Aș fi vrut să nu li se mai întâmple și altora, dar, probabil, chiar în clipa când luam aer rece în sala de disecție intraseră alți studenți. Tăiam aerul. Tăiam orașul. Trupul meu devenise el însuși un cuțit și înghițeam tot ce îmi ieșea în cale, indiferent de gust, era hrană. Și-n timp ce spintecam curajoasă bulevardul nu mai gândeam nimic, creierul se golea, așa cum gunoierii golesc tomberoanele, pe margini mai aveau să rămâne sechele. Eram luată de tot ce era în natură, zumzete, miorlăituri, croncăneli, țipete, arome, mă pierdem avidă printre oameni și mă spulberasem de-a dreptul dornică să cuprind cât mai mult. Eram un om oarecare, așa cum și cerșetorul fusese cândva, și lui îi trecuse prin vene sunete, miresme.

Deviza de pe poarta lagărului de la Auschwitz: Munca te va elibera e mai aproape de adevăr. Aici munca nu era pontată într-un registru și după un anumit număr de zile înfăptuite în folosul Germaniei prizonierilor li se deschidea grilajul să plece efectiv la casele lor. Nu. Aici trupurile deveniseră case, așa cum melcii își poartă cochiliile și nimic altceva și deținuților rămași în pielea goală li se confiscaseră tot, haine, bani, bijuterii, ei își secretau din gânduri vise, cu acestea aveau să se învelească și să hrănească. Visul precum o carapace proteja de mediul ostil. În final, a fost vorba de o altfel de eliberare, mult mai subtilă. Dacă s-ar fi știut!

*

Dacă trupul ar fi putut fi spart de suflet spre eliberare cred că oamenii ar fi făcut-o mai demult și poate chiar altfel. Lucrurile cred că stau puțin diferit, de ce eclozarea nu are loc mai devreme sau mai târziu, care sunt termenii, unde e linia de sosire, criteriile? Bătrânețea, accidentele? Câtă anatomie și câtă spiritualitatea suntem? Se lasă sufletul macerat de corp? Care învinge până la urmă? Resturile? Mormintele? Amintirile? Cărțile?

(sursa foto: https://birdinflight.com/en/inspiration/ya-zhartuyu-otzhe-ya-isnuyu.html)