Prima zi
Când m-am trezit era dimineață, putea fi oricare parte a zilei, dar mi-am dat seama după soarele care intra tăios prin grilajul cu lacăt. Se lăsa pe pereți, pe patul din fața mea acoperind capul femeii de vizavi cu o tiară premergătoare altei lumi. Am urmărit spectacolul aproape o oră; în acel de colț de salon lumina atât reușea să răzbată, după care se risipea pe fețele altor oameni, pe tencuiala altor saloane, era ca și cum priveam soarele pentru prima dată și nu știam care e rolul lui, timp în care el se ridica tot mai sus de la un etaj la altul parcă urmărind în secret să aibă grijă de un muribund. Fusesem atât de concentrată pe fiecare milimetru pe care razele le făcuse pe ziduri încât nu auzisem nici vocile asistentelor, nici ale pacienților. Dar pe măsură ce mă trezeam, dar trezirea nu însemna urcare în viață ci însemna afundare, prin urmare: coboram în infern. Strigătele de tot felul începeau să prindă contur din ce în ce mai clar: ajutor, mă doare, dl. Doctor, mi-e foame, mi-e sete, mâna, capul, burta, vomit, sânge, apă, o gură de apă, vă rog etc. Și fiecare din cei 8 pacienți rosteau aceste cuvinte aproape monosilabice, dar esențiale, mai încet sau mai tare, unii cu o gură ca o portavoce, alții cu o voce venită din străfundul lumii, abia audibilă, nimeni nu formula propoziții lungi, complete, ca și când participam la niște lecții de logopedie unde psihologul te pune să repeți și să repeți până spui corect. După care veneau răspunsurile la fel de scurte dar cu voci țipate, ridiculizante: taci, nu te doare, nu e aici, ai răbdare, am treabă, suportă, asta e, mâine, așteaptă. La fel ca în epopeea Atrahasis, ca să fii înțelept, așa cum spune însuși numele, trebuia să cunosc dorința zeilor și să mă comport conform ei, ca atare: să nu mă doară nimic, să suport, să aștept și mai ales să asigur odihna lor, iar dacă nu, trebuia să accept fără crâcnire modalitățile lor de potolire. Și ca un înțelept ce urma să devin, întrucât pe zi ce trecea cunoșteam mai bine și mai bine declarațiile lor învățasem că: Zeitățile întotdeauna erau ocupate, iar suferința era binefăcătoare în pofida oricărui cuvânt pe care l-aș fi scos involuntar pe gură. Noul limbaj era acela de-a ne exprima corporal, prin grimase, semne cu mâna, pozițiile corpului sau mișcările ochilor.
Oricum eu, nici măcar nu puteam face vreo mișcare, doar capul îl puteam roti puțin întrucât cateterul din gât mă limita drastic, priveam în tavan și ascultam acest concert, mi-am zis: Muzica de iad-tânguirea după ce ai fost și nu mai ești. După câteva ore începusem să recunosc interpreții și îmi era tot mai clar că vioara întâi era o doamnă profesoară de franceză țintuită și ea pe pat, ca toți ceilalți, ce mai vocală, cea mai fricoasă și care dorea maxima atenție, spuneau gurile rele, însă odată ce un cadru medical îi vizita patul se constata că doamna profesoară de franceză nu era o răsfățată ci chiar avea dreptate: ba se udase, ba manșonul de tensiune era căzut, ba vomitase, ba pansamentul nu mai era la locul lui sau i se umflaseră mâinile; drept pentru care asistentele vorbeau în șoaptă: Uite, fă, a avut dreptate! Las-o dracu’ de babă că a trăit destul! După care cu voce tare continuau: Hai, mamaie ridică-te că iar ne-ai dat de lucru! Apoi urmau replicile mormăite ale pacientei, zâmbeam, făcuse din limba franceză o armă la purtător, după ce le înțepa și ea pe asistente de câteva ori cu cuvinte în limba franceză se calma, se rătăcea în lumea ei unde nimeni nu mai ajungea. Jocul de-a șoarecele și pisica continua oră de oră, fără a mă plictisi, fără a simți vreo durere. Numai că erau mulți care erau rătăciți de-a binelea și când vorbeau, păreau la casele lor, cu copiii lor, iar orice contradicție era sterilă, cât mai convinși că erau în patul de acasă voiau să se dea jos să se plimbe prin curte. Perfuziile erau inexistente, trăgeau de ele ca de niște ațe care încurcă mersul, și tot așa o femeie bolnavă, tăiată pe burtă ca toți ceilalți dădea din mâini ca și când era prinsă într-o plasă de păianjen. Eram toți mistuiți și absorbiți unii în alții, contorsionați și amestecați, dureri cu fecale, clor cu parfum, râsete cu plânsete, mâncare cu lacrimi, eram toți dați printr-o mare mașină de tocat carne; ajustați și modelați, până când viața sau moartea se alegea.
Mă regăseam în fiecare pacient, chiar îmi spuneam cu mirare: Așa eram și eu la 30 de ani! Sau: Sigur așa voi reacționa și eu la 70 de ani. Acest: și eu, și eu, nu făcea decât să mă reflecte și mai bine în ei, pentru că tot timpul avusesem o deficiență de asemănare cu oamenii și ori de câte ori constatam o corespondență exalam bucurie dar și o ușoară vătămare ca și când ceva îmi fusese deja luat. Nu eram cu nimic mai presus sau mai prejos, dacă la mâncare și la perfuzii unii erau mai favorizați, depindea de dietele și rețetele prescrise, suferința se distribuia echitabil, asta pentru că suferința venea din noi, iar noi eram re-creații, fii zeităților, plămădiți cu ajutorul lor dar pentru salariul lor. Asistentele se mai răzvrăteau în fața medicilor, dar pentru aceștia zeitățile minore erau amestecate în același lut cu noi, așa că la vizitele matinale tăceau și ele sau mai rău erau trase la răspundere.
Citisem cândva un articol despre bioluminiscența corpurilor umane, un experiment făcut de japonezi pe voluntari, care cu ajutorul unor camere ultrasensibile capturaseră strălucirea, și concluzia fusese: Orice corp viu produce puțină lumină ca urmare a reacțiilor chimice dintre celule, mai multă după-amiaza, mai puțină noaptea. Acest flux nu era întâmplător ci avea un ciclu bine determinat. Lumina era un efect secundar al arderilor metabolice, metaforic se alinia cu ideea mea că scrisul era cenușă, iar asta îmi plăcuse. Percepția mea despre strălucire însă era alta, eram convinsă că atunci când ai o idee briliantă, la fel ca în unele caricaturi când se desenează un beculeț deasupra capului, și în realitate se năștea ceva asemănător, de fapt era invers, când celulele mureau atunci sclipeau. Totuși, în jur, pacienții în culcușurile lor îmi păreau mici flăcări care tremurau și produceau pocnituri și trosnituri sub forma strigătelor.
„Și când soarele vieții apune, spectacolul de lumini devine vizibil.”